Se afișează postările cu eticheta Sasebo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sasebo. Afișați toate postările
28 martie 2013
Hartie
Mi-ai fost ca un clopot de sticla in care ma adaposteam cand ploua si cand tremuram de frica tunetelor. Oscilam intre a ma uita la pamantul negricios, ud sau la cerul care nu se mai vedea de valul ploii. Dar eu te-am ales pe tine. Pentru ca nu te uitai la mine chioras, nu zambeai ironic, nici nu ma judecai asa cum multi au facut. Tie iti puteam spune cele mai adanci temeri, umplandu-ti fiecare fila. Ai tinut minte date si intamplari care s-au stres complet din memoria mea. Ziua in care a venit sau a plecat.
Suntem un mecanism perfect, un angrenaj care ar putea functiona nedisturbat continuu. In fata ta pot aparea goala sau ma pot dezbraca usor fara sa cunosc sensul rusinii, stiind ca nu iti lipseste rabdarea.
Odata mi-ai sorbit lacrimile si le-ai ascuns undeva in tine. Stiu ca ti-am patat sufletul si ti-ai schimbat perspectiva asupra existentei, dar te-am anuntat din vreme ca acesta e pretul pe care il poti plati fiindca te-ai inhaitat cu mine. Stiu ca imi iubesti mainile si ca mori asteptand momentul in care le poti simti si mirosi. Te fac uman, caldura lor, culoarea...felul in care desenez literele.
Esti alinarea din centrul pamantului si din inaltul norilor. Dar tu m-ai ales pe mine. Nu avem motive sa ne bucuram, dar ne bucuram pentru ca nu suntem singurii care traiesc o existenta confuza si care-si poarta cochilia in spate spre un loc care se vrea a fi mai bun. Meriti un prieten !
26 martie 2013
Nu au fost
Nu au fost
zile cu soare si
nopti fara ploaie
asa cum ne-am promis.
Nici piesa aceea neuitata
pe care mi-ai trimis-o
prima data. Nu va mai fi.
Numai o amintire
din viitor.
Cum ar fi fost daca...?
24 martie 2013
Femei si barbati
Deosebiri de ordin social vor exista mereu
intre femei si barbati, oricat am bate noi cu pumnu` in masa ca lucrurile au
luat o alta intorsatura in ultimul timp. Da, s-au schimbat multe, femeile ocupa
functii importante, dar pe care le-au obtinut fie muncind de zeci de ori mai
mult decat un barbat, fie datorita unor…compromisuri. “Femeile au acum aceleasi drepturi ca si
barbatii”. Pana si afirmatia aceasta mi se pare discriminanta. La fel ca si
faimoasa: “in spatele fiecarui barbat puternic sta o femeie si mai puternica”.
De ce trebuie sa stea o femeie in spatele unui barbat? Puternica sau nu. De fapt, nu suntem egali si trebuie sa mai
treaca inca vreo 50 de ani ca sa scapam de mentalitatea pe care o avem cu
totii, in mare parte. Cand nu vom mai
spune “ca si barbatii” .
Cu siguranta ca au existat femei care au
luptat pentru feminism, care s-au vrut puternice, insa acestea au aratat, de
cele mai multe ori, o duritate care o intrecea pe cea a barbatilor, dandu-ne
impresia ca numai in acest fel vor putea reusi. Din pacate, era adevarat. Intrand in cusca leului, s-au
transformat in lei (nu leoaice) pentru a putea supravietui.
Ca nu apare
nicio doamna in manualul de filosofie care sa trateze vreo tema nu e din cauza
incompetentei sau a lipsei de inteligenta cum spuneau unii barbati, ci pur si
simplu din cauza patriarhatului. Da, patriarhatul, creat de barbati, in care
tot ei au pozitia dominanta in sistemele cultural si sociale. Uite ca am auzit
de Simone de Beauvoire. Stiti cine e si in ce context am auzit de ea? Atunci
cand l-am studiat pe faimosul Sartre, care a refuzat Premiul Nobel pe motiv ca
nu doreste sa fie transformat intr-o institutie. Simone de Beauvoire a fost
iubita acestui filosof francez.
Si totusi, citind mai multe carti in care
erau descrise viata unor femei, mi-am dat seama ca, de-a lungul timpului,
femeile au avut mai multe responsabilitati decat barbatii si s-au dovedit mai
puternice, in sensul de mai rezistente, perseverente. Ma refer acum la romanul lui Margaret Mitchell,
Pe aripile vantului. Nu e un roman de dragoste in primul rand, cum cred si au
afirmat unii. Este un roman despre o societate dominata de barbati si care
dispare, odata cu inceperea razboiului civil. Ei pleaca la razboi, iar ele
raman cu rolul de mama, tata, femeie si barbat.
Fragmentul urmator descrie perfect rolul femeii de dinaintea razboiului.
“Ellen nu ducea o viata usoara, nici
fericita, dar nu se asteptase sa duca o viata usoara si, daca viata ei nu era
fericita, asta era soarta femeilor. Lumea era a barbatilor si ea o accepta asa
cum era. Barbatul era stapanul domeniului, femeia il administra. Barbatul isi
atribuia tot meritul unei bune administratii, femeia ii lauda indemanarea.
Barbatul mugea ca un taur cand ii intra o aschie in deget, femeia isi inabusea
gemetele cand nastea, de teama sa nu-l stanjeneasca. Barbatii vorbeau urat si
rastit si se imbatau des. Femeile se
prefaceau ca nu aud cuvintele urate si-I culcau pe betivi in pat fara o vorba
de suparare. Barbatii erau brutali si vorbeau pe sleau. Femeile erau intotdeauna bune, ingaduitoare
si iertatoare.”
Scarlett O`Hara, eroina romanului, este
femeia care se razvrateste, care isi pune intrebari si refuza sa se supuna
regulilor. Duce o viata grea in timpul razboiului, dar ajunge sa fie
independenta, sa nu depinda de un barbat si in niciun caz sa fie sotia ideala
acelor vremuri. Din acesta cauza, este aratata cu degetul si criticata, lucru
care o lasa indiferenta, gustul libertatii fiind unul de neegalat.
Asadar, e nevoie sa fim foarte atenti la
felul in care functioneaza societatea, femeile sa isi ceara drepturile, iar
multi dintre barbati sa nu mai aiba iluzia ca, fiind barbati, sunt mai
puternici si mai inteligenti. Daca de-a lungul timpului doar ei au iesit in
evidenta, este din cauza unui sistem care se pare ca a functionat foarte bine.
Etichete:
diferente,
discriminare,
drepturi,
femei si barbati,
mentalitate,
Pe aripile vantului,
Sartre,
Sasebo,
Scarlett O`Hara,
societate,
ssasebo
22 martie 2013
Dance me to the end of love
A fost candva un timp in care simteam cum salta inima in mine. Era atat de copila, de dornica de "viata", de iubire, ca si mine, de altfel. Sau o vreme in care nu puteam sa dorm noaptea numai datorita unui simplu "noapte buna". Visam la acea privire hranitoare care mi-ar fi imblanzit salbatica inima flamanda, la acel sarut care mi-ar fi lasat buzele sa arda cateva ore si pe care l-as fi simtit pana a doua zi. Visam la plimbari alcatuite din tineri de mana, crezand ca orice cuvant ar fi spulberat acest magic ritual.
Apoi a venit o vreme in care mi-am dorit ore intregi de conversatie, nopti in care sa fiu tinuta in brate, mangaiata si sarutata cu patos, iubire, inocenta si pasiune adunate intr-o singura atingere. Vroiam sa ma aventurez pe taramul iubirii irationale, de neimaginat, sa adorm si sa ma trezesc in bratele cuiva. Am vrut sa mi se spuna "te iubesc".
Am vrut multe. Si pe masura ce mi se indeplineau dorintele, apareau altele, mai simple sau mai complexe. Acum, inima mea nu mai bate atat de puternic, obrajii nu-mi mai ard la zambetul nimanui, nu mai simt amintirea vreunui sarut. Dar a venit timpul sa-mi doresc un "sunt aici". Si sa vad niste lacrimi care vor cadea pe fruntea mea. Da, omul e cel mai sincer atunci cand plage.
A venit vremea sa cred ca cea mai mare si importanta afirmatie spusa de un barbat unei femei este "Dance me to the end of love"
20 martie 2013
Definitie
A plecat mereu
cu gandul la coroana
aceea de flori,
fara sa stie ca o tine in mana.
Era la ea.
Si, mergand, presara
cate o floricica
la fiecare rascruce
pana nu a mai ramas nimic.
O cauta mereu,
gandul la coroana nu
mai izbuteste sa plece.
De-ar sti pe unde este,
de-ar sti cand a vazut-o
si atins-o ultima oara.
Nu stie si nu realizeaza
ca e in toata lumea
rupta de proprile-i maini
in mii de bucatele.
Nu stie.
18 martie 2013
Astazi
Astazi ma voi dezbraca de orgoliu si de mister, care vor cadea lin la picioarele mele. Nici macar cu picioarele nu le voi mai atinge, nu mai vreau vreo farama asupra mea; de aceea le voi ocoli fara a-mi arunca pivirea in jos. Voi privi drept inainte, cu incredere si curaj. In neantul viitoarei mele vieti. O viata noua, cu puternice note din cea veche, dar cu o aroma neasteptata, exotica. Imi voi desprinde parul, o sa scap pana si de elasticul rosu care imi aminteste de fiecare data ca sunt un copil. Nu voi mai plange zgomotos, ci imi voi lasa ochii sa se manifeste. Nu pot decat sa dea lacrimi, sunt ca niste munti care se speteaza sa tipe in zadar.
Astazi, o sa stau intinsa pe covor si o sa fiu in stare sa vizualizez fiecare imagine importanta din fosta mea viata. Fiecare imi va ramane intiparita in minte, de parca mi-ar fi fost implantat un chip. Pentru ultima oara, voi putea simti mirosul unor oameni care stiu ca nu mai sunt pentru mine sau stiu ca nu mai miros asa in perceptia mea. Soarele o sa ma arda cel mai puternic, pana in maduva oaselor. Si in acelasi timp, o sa ma ploua si numai ploaia se va auzi. Nu va trece nicio masina. O sa inspir aer de viitor si o sa expir trecut dubios si neinteles. O sa respir prezent. O sa vad prin intuneric si o sa -mi curat pupilele de toate imaginile pe care le-au surprins si nu mi-au facut placere. Nu ma voi acoperi cu nimic.
O sa arunc orgoliul si nesiguranta la gunoi si uneori ( in zi de sarbatoare), o sa-mi port iarasi misterul.
Astazi o sa plec, spre un loc cu miros de iarba.
Astazi !
15 martie 2013
Smells like weekend
Hai sa uitam ca mai exista scoala, serviciu si responsabilitati, sa ne aruncam in pat atat de tare incat sa atingem tavanul si fiecare particula de praf sa danseze cu noi. Pe ritmuri de Slavonic Dance. Macar azi, hai sa ne punem visele intr-o cutie pe care sa o inchidem si sa o aruncam in mare. Hai sa ne bem idealurile pana la ultima picatura si sa ciocnic o ceasca de fin fiert pe varful celui mai inalt munte. Nimeni nu ne va sti acolo. Hai sa mancam inghetata la -10 grade C, sa ne purtam hainele de vara si zambetele de cand eram doar niste bebelusi. O sa imbratisam fiecare om pe care-l vom intalni, la fel ca si tipu` ala dintr-un video care avea o pancarta cu Free Hugs. O sa facem poze fiecarui cuplu de batrani care se tin de mana. Nu imi pasa, o sa dorm pe jos cu pisica ! Nu imi pasa, poate sa umple intreaga casa cu fire de par.
Hai sa ne iubim in slow motion, sa-mi port parul desfacut pe umarul tau si pielea mea alba sa se potriveasca perfect langa pielea ta maslinie. Sa fim propriul nostru dans. Hai sa redevenim copiii care nu mai vroiau sa intre in casa decat atunci cand le era foame.
Macar astazi. Pentru ca in curand vor reveni la zambetele formale si la seriozitate.
14 martie 2013
Piece by piece
Sunt pierduta prin lumea aceasta pentru ca exist prin niste bucati de suflet care sunt instabile, care nu vor sa se intalneasca pentru ca le e frica sa nu devina o singura bucata, mai mare si mai puternica, care, la randul ei, s-ar intalni cu o alta asemenea bucata...si tot asa, pana s-ar reintregi sufletul. Si nu e simplu deloc, bucatile de suflet fug de mine, se ascund, iar eu sunt total dezorientata. Nu vreau decat sa am propriul meu suflet, singura mea avere.
O bucata e la mine si mereu se plange de dureri de cap si de spate, chiar daca stie ca a fost "bruscata" si "batuta", iar eu cu greu am reusit sa o salvez. Atat de mult se zbate inlauntrul meu, incat am ajuns sa nu-i mai dau atentie, de teama ca intr-un moment de furie voi renunta la ea, o voi smulge si o voi arunca pe fundul celei mai adanci mari. Uneori ma intorc la ea si o mangai, o hranesc cu resturi de amintiri. Ii plac mult, crede ca sunt singurele care exista. Probabil ca a si uitat ca inainte nu era doar ea...ca nici nu exista ea, ca exista un El, un suflet. Sufletul meu. Atunci ma intreb...daca bucata de suflet din mine a uitat , celelalte isi mai amintesc? Sau mai simt ceva? Ele nu se plang de dureri?
Ah, nu e corect ca parti din mine sa se afle la altcineva, altundeva, departe de mine...
12 martie 2013
E locul unde...
Pleaca, nu te mai intoarce,
nu privi iar inapoi.
Nu pasi cu frica la nesfarsit...
Si nu uita ca traiesti
in lumea ta,
pe care tu ai construit-o
si tu o controlezi.
Nu ea pe tine.
Pleaca spre iesirea pe care
o cauti cu gandul
de ani incoace.
Oare ce te-a oprit sa
te eliberezi?
Dute cu mintea-nainte
sa astepte in lasarea
serii, in noaptea
dinaintea zilei.
Si nu mai ezita, o
vei vedea si recunoaste.
Chiar daca nu stii cum
arata. E salvarea ta !
Si are o inima sfaramata...
10 martie 2013
Ai putea sa ma iubesti
Acum, sunt incolora
inodora sau insipida.
Nu imi poti spune
cum miros, ce gust am
sau ce culoare ai vrea
sa fiu
Nu ma mai poti picta
azi negru, maine rosu
poimaine alb.
Nu voi mai fi ba dulce,
ba amara pentru ca
asa imi ceri, nu voi
mai mirosi a vanilie
sau a lacrimioare.
Niciodata pentru tine.
Nu mai poti face asta
pentru ca nu mai ai cum,
pentru ca totul s-a epuizat.
Insa, exista un singur lucru
pe care l-ai putea face
si acesta, numai daca vrei.
Ai putea sa ma iubesti.
8 martie 2013
Ce m-a invatat Mama
La 4 ani credeam ca - Mama ştie tot.
La 8 ani - Mama stie multe.
La 12 ani - Mama nu stie tot.
La 14 ani - Mama mea nu stie nimic.
La 16 ani - Mama mea ? Ce stie ea ?...
La 18 ani - Batrana asta a copilarit cu dinozaurii...
La 25 de ani - Posibil ca Mama sa stie ceva despre asta...
La 35 de ani -Inainte de a decide, vreau sa ma sfatuiesc cu Mama.
La 45 de ani - Precis ca Mama poate sa ma îndrume...
La 55 de ani - Ce-ar fi facut Mama în acest caz ?
La 65 de ani - De-as fi putut să vorbesc despre asta cu Mama...
Tot ce am avut vreodata nevoie sa invat, am invatat de la Mama.
M-a invatat sa apreciez un lucru bun facut: "Daca tot va omorati, omorati-va afara! Abia am terminat curatenia!"
M-a Invatat religie:"'Roaga-te sa iasa pata asta de pe covor!!"
M-a invatat logica: "Pentru ca eu am spus! Si gata!"
M-a invatat sa prezic viitorul: "Sa folosesti mereu lenjerie curata, in caz ca vreodata ti se intampla vreun accident"
M-a invatat ironia: "Mai plangi mult si atunci chiar o sa-ti dau un motiv sa plangi!"
M-a invatat sa fac economii: "Pastreaza lacrimile pentru cand voi muri eu"
M-a invatat osmoza. "Inchide gura si ia si mananca!"
M-a invatat contorsionism: "Mai uita-te si tu de jur imprejurul tau... "
M-a invatat forta si vointa: "O sa ramai la masa pana mananci tot"
M-a invatat meteorologie: "Se pare ca a trecut un uragan prin camera ta!"
M-a invatat masura: "Ti-am zis de un milion de ori sa nu mai fii exagerat!"
M-a invatat ciclul vieti:i "Eu te-am adus pe lumea asta, si tot eu pot sa te si scot din ea"
M-a invatat sa modific tipurile de comportament: "Nu te mai purta ca taica-tau"
M-a invatat invidia: '"Exista un milion de copii pe lumea asta nu asa norocosi sa aiba o mama asa minunata ca a ta !"
M-a invatat ventrilogia: "Nu-mi raspunde inapoi! Taci din gura si spune: de ce ai facut asta?''
M-a invatat dontologia: Daca inca o data mai vorbesti neintrebat, iti lipesc dintii de perete!
M-a invatat linia dreapta: " Iti trag o palma de te indrepti imediat"!
7 martie 2013
In cautarea mea
Hai sa depanam vise ! Incep eu !
In fiecare noapte il visez. E un joc interesant si periculos in acelasi timp, plin de nimic, dar cu o multitudine de intrebari elaborate intr-un timp record. Stiu ca sunt multe, nici nu le pot numara, dar mai stiu ca am nevoie de una singura. De intrebarea care e si raspunsul. Uneori, sa pui intrebari e mult mai dificil decat sa cauti raspunsuri. Am deslusiri ale visului in fiecare moment al zilei si niciodata pana acum nu i-am gasit finalul.
Imi amintesc in fiecare seara de mainile lui care m-au prins de mijloc si m-au tarat spre un loc care se vroia a fi mai bun. Cred ca a obosit pana sa ajunga la destinatie, pentru ca mi-a bagat mana brusc in interiorul inimii, dar si-a scos-o la fel de brusc. Mult mai tarziu am aflat ca s-a speriat de bataile repezi ale acelui mic cord, nestiind cum sa ii faca fata. Oricum, si acum ma tot intreb: ce-o fi vrand sa faca? Dupa toate acestea, mi-a mangaiat mijlocul cu rabdare, fin, apoi din aratatorul lui a iesit un fir de lumina de culoare verde, care s-a incolacit in jurul meu. Asa l-am urmat orbeste. Multe nopti, mai ales pe ploaie si vant, cand era luna plina. Ciudat, dar singura figura de care imi amintesc e cea luminata de luna, care nu-mi spunea nimic.
Intr-o zi ne-am oprit in fata unui copac imens din mijlocul nu stiu carei poieni care era in mijlocul nu stiu carei paduri. Eram in mijlocul nostru si ne vedeam cel mai bine. Cred ca ne era jena de ceea ce puteam fi, pentru ca nu ne-am uitat nicio clipa unul in ochii celuilalt. Nu mai stiu ce culoare au... A luat firul de lumina care stralucea mai puternic decat soarele insusi si l-a infasurat in jurul acelui copac. Atat.
Visul mereu se opreste la partea aceasta si nu imi amintesc nimic altceva. Ma trezesc cu acea senzatie de goliciune care ma rascoleste inainte de rasaritul soarelui. Insa, stiu ceva; golul din interiorul meu e firul de lumina furat de el, iar eu il caut cu o rabdare disperata. Era palpabil, in vis era. Face parte din mine si e cheia...
Pe unde-o fi padurea aia? Eu pe unde sunt? In noaptea asta cu siguranta o sa ajung mai departe in vis. Si cine stie, poate ii voi simti atingerea in inima mai puternic. Avea respiratie de tutun....iar firul acela era atat de fierbinte. Imi lipseste.
Gata, e randul tau !
6 martie 2013
Demascare
Mi-am dat seama ca una dintre caracteristicile omului e sa isi puna o masca, sau mai multe, dupa caz. Fiecare o face, indiferent de inteligenta, de puterea de perceptie a lumii. Totusi, suntem obligati "sa purtam" masti, numai asa putem trai in societatea actuala. Nu ma refer la faptul ca trebuie sa fim ipocriti, dar e extrem de greu sa fim noi cu adevarat in orice situatie intalnita. Tindem sa ne modelam dupa ceea ce se cere, din pacate. De fiecare data cand trebuie, ne lipim masca, asa cum lipim un pantof rupt; punand cat mai mult lipici, cat mai precis, ca sa nu se rupa pantoful prea curand, sa il mai purtam inca vreo luna...
Insa, putem sa ne descotorosim de masca atunci cand suntem singuri( tare greu mi-e sa cred ca putem sa ne scoatem in totalitate masca in fata altui om, chiar daca am citi in el un avertisment de "totul e in regula, nu-ti fie teama sa fii Tu! " ), dar e dificil sa o dezlipim dupa ce am lipit-o cu meticulozitate. Din aceasta cauza, unii oameni renunta sa o mai dezlipeasca si sa o lipeasca iarasi. Pentru ca e dureros, si ne ia timpul pretios. Si desigur, pentru ca mereu alegem calea cea mai usoara.
In acest fel, omul nu mai este abil in a-si pune o masca, se pricepe si sa o poarte, uitand de adevarata lui fata. Dar uneori i se face dor de ea. Si o cauta, incearca din rasputeri sa o gaseasca, nestiind de multe ori ceea ce cauta de fapt. Nu stiu cat de tristi sau fericiti ne simtim cu mastile noastre, asta depinde de fiecare om. Stiu insa ca e greu sa te gasesti pe Tine in jungla asta a mastilor. Greu, dar nu imposibil.
Tu cate masti ai?
3 martie 2013
Multifunctionali
Momentul in care m-am
urcat pe scara vietii ca sa
mangai luna mi-a aratat
ca orice se poate.
Se poate orice...
Poti sa zbori daca
vrei. Daca vrei numai.
Poti sa iubesti cu ochii
sau cu inima in acelasi timp.
Poti sa fii acelasi sau
sa te reinventezi mereu.
Poti fi zanatic si sa
vezi zane.
Sa fii limitat si
sa vezi numai zmei.
Se poate orice...
Poti fi atat de fierbinte
incat sa incalzesti soarele,
sa topesti pamantul si
sa te afunzi in miezul lui,
sa dansezi cu lava,
sa iti fie frig fiind
inconjurata de ea.
Poti avea un nou
inceput in fiecare zi
si poti sa ii pui capat
cand vrei.
Poti sa dormi ziua
si sa traiesti noaptea.
Dar ce trist, putem
atatea si totusi ne
plangem de nimicnicia
noastra !
Suntem oripilati ca
poate sa ne doara, dar
nu ne dam seama
ce exista dincolo de
acest simtamant.
Suntem singuri, dar
putem atatea.
E minunat si
trist in acelasi timp !
2 martie 2013
Creatie
" Peste sase luni avea sa nasca. Ceea ce fusese la inceput o singura celula, apoi un ciorchine de celule, un saculet de tesuturi, un fel de vierme, un viitor pestisor cu bronhii, se agita acum in ea si avea sa devina intr-o buna zi un om- un om in toata firea, care va suferi si se va bucura, va iubi si va ura- un om cu gandurile, amintirile si fantezia lui. Iar ceea ce fusese o picatura gelatinoasa avea sa-si inventeze un Dumnezeu si sa-l adore; ceea ce fusese un fel de pestisor avea sa creeze si, dupa ce va crea, sa devina un camp de lupta, pe care se vor infrunta binele si raul; ceea ce traia orbeste in ea ca un vierme parazitar avea sa priveasca la stele, sa asculte muzica si sa citeasca versuri. Un lucru se va transforma intr-o fiinta, o gramajoara de materie va deveni un corp omenesc, o minte omeneasca. In trupul ei se desfasura uluitorul proces al creatiei; Marjorie insa nu era constienta decat de boala si extenuarea ei; misterul creatiei reprezenta doar oboseala , uratenie si o neliniste permanenta in privinta viitorului."
1 martie 2013
Promit
Promit ca am sa sterg cu o carpa fiecare firicel de lacrima care s-a adunat pe tavanul singuratatii si disperarii. Am sa-ti scot numele din minte si-am sa-l inec in oceanul din suflet pe care l-am strans zi de zi pana acum. Promit ca voi uita de fiecare moment care a ramas intiparit pe zidurile noptii, si care a devenit sacru. Am sa le desacralizez, pe fiecare in parte, cu o rabdare nemaiintalnita. Am sa-ti spanzur mirosul si roua de pe ochi chiar de propriu-ti fir de par. Promit ca voi fi fara de mila ca sa ma recuperez pe mine.
Am ramas undeva in trecut, neclintita si fara de viata. Promit ca am sa ajung la Mine si am sa ma reiau de unde m-am pierdut. Promit ca voi invata sa iubesc. In fiecare zi, de acum incolo.
Etichete:
Eu,
fiecare zi,
iubesc,
miros,
ocean,
Promit,
roua,
Sasebo,
singuratate,
speranta,
suflet,
zid
27 februarie 2013
I live on Love Street
Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.
24 februarie 2013
Pe cand eram doua scaune
Am fost candva doua scaune care stateau in parc unul langa celalalt. Am fost noi, proaspat vopsite peste lemn de fag. Eram scaune din fag. Nu eram singurele scaune, erau o multime de randuri in jurul nostru, numai ca asa s-a nimerit, sa stam unul langa celalalt. Tu erai vopsit in verde, iar eu in alb. Probabil ca la tine s-a terminat vopseaua de culoarea ierbii.
Atunci a inceput povestea noastra, intr-o zi calduroasa de primavara. La inceput, eram amandoi destul de timizi, dar acest lucru s-a rezolvat odata ce ne-am cunoscut mai bine. Nu prea stiam noi ce cautam in acel parc, dar eram mult mai usurati ca nu stateam singuri si ca mai exista cineva langa noi. Singuratatea in doi...sau in mai multi (in cazul nostru) reusea sa stearga treptat din memorie multe intrebari. Eram mereu impreuna, fie ca doream sau nu, prin simplul fapt ca stateam lipiti unul de celalalt. Ne incalzeam dorintele si ne pastram glasul libertatii proaspat, ne incalzeam in locurile in care soarele nu ajungea. Cu timpul am aflat ca suntem folositori oamenilor. Tuturor inca. Cei care erau indragostiti, care erau necajiti si se gandeau la ei insisi, cei mici sau cei batrani,cei fara adapost.
Urmeaream si ascultam oamenii, le aflam secretele, slabiciunile, ce ii fac fericiti sau ce le poate distruge viata. Dupa un timp petrecut impreuna, am ajuns amandoi la concluzia ca detinem cheia universului. Eram fericiti pentru ca nu trebuia, nu puteam de fapt sa facem nicio alegere, asa cum pot si sunt obligati oamenii. Ni s-a sters din memorie orice altceva de dinainte de a deveni scaune. Eram certi in privinta faptului ca fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni , acestea ar fi de fapt o piedica in calea ei. Oamenii se plimba din loc in loc, uita pe unde au fost, uita fetele altora, isi schimba hainele, tunsorile...iubirile. Schimba si iar schimba, schimband pana si fericirea pe care o detin pentru ca isi spun ca sunt in cautarea ei.
Iar noi eram fericiti si ne iubeam. Ne iubeam chiar daca nu mai eram la fel de alba, chiar daca tu erai pe alocuri scorojit. Mi-ai promis ca ma vei iubi chiar si atunci cand imi voi pierde stralucirea. "Niciun alt scaun nu seamana cu tine", imi spuneai.
Pana intr-o seara in care un barbat s-a asezat pe tine si a zis ca ii este frig. De atunci a inceput sa iti fie frig si tie, bratele mele nu mai reuseau sa te incalzeasca , nu mai vorbeam pentru ca iti clantaneau dintii. Verdele tau parea un gri inchis. Usor, usor, am inceput si eu sa tremur si sa inghet intr-un final.Nu ne mai vorbeam si nu ne mai simteam, chiar daca eram lipiti. Pentru ca eram acoperiti cu straturi consistente de zapada care se topea si ingheta, peste care se depunea un strat nou. Eram aproape, dar inimile noastre bantuiau prin lume pentru un strop de caldura. Niciodata nu am mai fost atat de alba, dar niciodata nu am mai carat in spate ceva fara viata, "un cadavru".
Asa a sfarsit povestea noastra. M-am gandit de mii de ori ca totul va reveni la normal cand se va topi zapada, ca vom face tot posibilul sa ne apropiem si mai mult
decat eram inainte. Dar nu se poate, vom fi uzi, fara pic de vopsea, mancati de carii, subrezi, batrani, plini de fisuri. Vom fi intorsi cu spatele unul la celalat.
Vom fi lemn putred si vom fi inlocuiti. Vom continua sa existam pentru inca o secunda, dar departe unul de celalalt.
22 februarie 2013
Am vrut...
" Mereu am crezut ca iubirea pentru cineva e jumatatea unui intreg, iar intregul o
reprezinta iubirea reciproca"
Am vrut intr-o seara
sa numar fiecare fir de nisip,
dar intunericul a fost prea scurt
pentru dorinta mea care se hranea numai cu el.
Am vrut sa respir fiecare mireasma
de liliac, sa nu mai ratez nimic,
dar primavara a fost mult prea scurta
pentru viata acelei flori cu aparitie rara.
Am vrut sa ascult fiecare om,
dar am uitat de cei mai importanti si...
m-au uitat si ei, la randul lor.
Am vrut sa te iubesc intr-un fel
unic, de neegalat, dar nu m-am
mai gandit si la dragostea din partea ta.
Am vrut sa fac atat de multe
intr-un timp atat de scurt.
21 februarie 2013
Another kind of pain
Daca as putea intelege de ce exist, as putea sa-ti spun ca sunt pentru noi doi, si ca tu, la randul tau, ai acelasi destin. De a fi unul din noi, jumatatea unui intreg. Dar nu inteleg, nu am raspunsul si nu te pot minti. Sunt o contemplativa, nu o mincinoasa.
Dar ah, "ma doare o rana". Acum l-as putea pricepe pe Stanescu, durerea lui sufleteasca mai exact. Neputinta de a realiza ceva concret. Sunt doar cuvinte "mari" si simtiri si mai mari care domina un corp material, atat de puternic pana la aparitia lacrimilor.
Stiu ca e o buba pe undeva, o caut cu disperare, dar nu o gasesc. Nu inteleg de ce exist, dar rana aia continua sa ma doara. Sunt bolnava. De cifra 1, pentru ca sunt Una si tu esti Unul. Pentru ca, impreuna, suntem Unul si Una in acelasi timp.
Nu ma mai doare sufletul. Ma doare firul de par cu varful tocit, fiecare por si fiecare firisor de praf, fiecare zambet si fiecare respiratie. Ma doare alunita de pe sanul drept.
Cand sunt Eu cu Mine, mi-e teama de Mine, de ceea ce as putea sa par in fata Ei. Ma vede mereu dezbracata, goala, iar eu mereu ma rusinez. Ma lasa in pace, nu mi-a zis niciodata nimic, asteapta sa o pot privi in ochi. In ultimul timp am inceput sa ma intreb daca nu cumva sunt Mine si privesc inspre Eu...
Daca as putea intelege de ce exist, ti-as spune si tie de ce...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)