Bucată de lună

Vrea o bucată de lună

în păr să o pună

alături de gânduri răzlețe,

dar și nătăflețe

De nea. O bucată din luna amară

apoi să cânte la chitară

cu vocea ei neclară.

O bucată din lună când i se face foame,

dar nu de păine, ci de cântece vacarme

cântate sub duș.

Bucată de lună ca părul ei cel galben...

Bucată de lună să-mpartă cu mine

s-o mâncăm împreună

bucată cu bucată.

In cautarea mea

                        Hai sa depanam vise ! Incep eu !


    In fiecare noapte il visez. E un joc interesant si periculos in acelasi timp, plin de nimic, dar cu o multitudine de intrebari elaborate intr-un timp record. Stiu ca sunt multe, nici nu le pot numara, dar mai stiu ca am nevoie de una singura. De intrebarea care e si raspunsul. Uneori, sa  pui intrebari e mult mai dificil decat sa cauti raspunsuri. Am deslusiri ale visului in fiecare moment al zilei si niciodata pana acum nu i-am gasit finalul.
    Imi amintesc in fiecare seara de mainile lui care m-au prins de mijloc si m-au tarat spre un loc care se vroia a fi mai bun. Cred ca a obosit pana sa ajunga la destinatie, pentru ca mi-a bagat mana brusc in interiorul inimii, dar si-a scos-o la fel de brusc. Mult mai tarziu am aflat ca s-a speriat de bataile repezi ale acelui mic cord, nestiind cum sa ii faca fata. Oricum, si acum ma tot intreb: ce-o fi vrand sa faca? Dupa toate acestea, mi-a mangaiat mijlocul cu rabdare, fin, apoi din aratatorul lui a iesit un fir de lumina de culoare verde, care s-a incolacit in jurul meu. Asa l-am urmat orbeste. Multe nopti, mai ales pe ploaie si vant, cand era luna plina. Ciudat, dar singura figura de care imi amintesc e cea luminata de luna, care nu-mi spunea nimic.
    Intr-o zi ne-am oprit in fata unui copac imens din mijlocul nu stiu carei poieni care era in mijlocul nu stiu carei paduri. Eram in mijlocul nostru si ne vedeam cel mai bine. Cred ca ne era jena de ceea ce puteam fi, pentru ca nu ne-am uitat nicio clipa unul in ochii celuilalt. Nu mai stiu ce culoare au... A luat firul de lumina care stralucea mai puternic decat soarele insusi si l-a infasurat in jurul acelui copac. Atat.
    Visul mereu se opreste la partea aceasta si nu imi amintesc nimic altceva. Ma trezesc cu acea senzatie de goliciune care ma rascoleste inainte de rasaritul soarelui. Insa, stiu ceva; golul din interiorul meu e firul de lumina furat de el, iar eu il caut cu o rabdare disperata. Era palpabil, in vis era. Face parte din mine si e cheia...
     Pe unde-o fi padurea aia? Eu pe unde sunt? In noaptea asta cu siguranta o sa ajung mai departe in vis. Si cine stie, poate ii voi simti atingerea in inima mai puternic. Avea respiratie de tutun....iar firul acela era atat de fierbinte. Imi lipseste.

                              Gata, e randul tau !
 

Multifunctionali

        Momentul in care m-am
        urcat pe scara vietii ca sa
        mangai luna mi-a aratat
        ca orice se poate.
        Se poate orice...
        Poti sa zbori daca
        vrei. Daca vrei numai.
        Poti sa iubesti cu ochii
        sau cu inima in acelasi timp.
        Poti sa fii acelasi sau
        sa te reinventezi mereu.
        Poti fi zanatic si sa
        vezi zane.
        Sa fii limitat si
        sa vezi numai zmei.
        Se poate orice...

        Poti fi atat de fierbinte
        incat sa incalzesti soarele,
        sa topesti pamantul si
        sa te afunzi in miezul lui,
        sa dansezi cu lava,
        sa iti fie frig fiind
        inconjurata de ea.

        Poti avea un nou
        inceput in fiecare zi
        si poti sa ii pui capat
        cand vrei.
        Poti sa dormi ziua
        si sa traiesti noaptea.

        Dar ce trist, putem
        atatea si totusi ne
        plangem de nimicnicia
        noastra !
        Suntem oripilati ca
        poate sa ne doara, dar
        nu ne dam seama
        ce exista dincolo de
        acest simtamant.

        Suntem singuri, dar
        putem atatea.
        E minunat si
        trist in acelasi timp !

I live on Love Street

    Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
   Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
   Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui  in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
   Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.

Perfectiunea imperfecta

   
    Un cuvat mai perfect decat  perfect nu exista. De asta e greu sa explici ce e perfect, pentru ca nu s-au inventat cuvinte pentru a descrie perfectiunea....oamenii cred si sustin ca perfectiunea nu exista. Si e adevarat, insa ei se refera la un alt fel de perfectiune, care nu are de-a face cu ceea ce simt alti oameni. Majoritatea nu stiu, nu inteleg, nu cauta...ei se rezuma la viata pe care o traiesc, fara sa realizeze ca inauntrul lor exista un "gol" pe care trebuie sa-l umple. Nu fac decat sa munceasca de pe-o zi pe alta, sa faca copii, sa se streseze ca nu le ajung banii, sa se certe din aceasta cauza, sa le iasa peri albi si ziua urmatoare sa o ia de la capat. Care de fapt ajunge sa fie aceiasi zi, in fiecare zi.
   Vreau sa cred ca viata inseamna mai mult de atat, vreau sa aflu ca nu exista rutina, nu acea rutina...si daca exista, sa primeasca o alta explicatie in DEX, pentru ca va fi o nebunie in acea rutina. Ba mai mult, vreau sa cunosc toate formele posibile de perfectiune.
   Pana acum sunt doua. Atunci cand mi-am dat seama ca un om prea bun, prea dragut, care tinde spre perfectiune e un om care ma sperie, care nu imi place, pe care nu il inteleg. Trebuie sa avem defecte, imperfectiuni...e normal. Acestea ne fac oamenii care suntem. Din aceasta cauza se spune ca nu exista perfectiune la oameni, pentru ca tot ce e perfect e de neimaginat. Iar oamenii nu pot fi asa, pentru ca nu s-ar mai numi oameni. Asa am invatat ca defectele ne fac perfecti in umanitatea noastra.
    De asemenea, am descoperit si o alta forma a acestui cuvant, perfectiune. Cand doi oameni sunt perfecti unul pentru celalalt. Initial, am auzit aceasta idee intr-un film si mi-a placut foarte mult...dar doar atat. Fara sa am sentimentul ca voi simti intr-o zi acest lucru.
   E greu de digerat sentimentul, e ciudat, simti ca dintr-un salt poti atinge luna. Aceasta alta forma a perfectiunii nu e perfecta, e la fel de imperfecta ca orice om, nu ar mai fi perfecta altfel.