Se afișează postările cu eticheta soapta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta soapta. Afișați toate postările

27 februarie 2013

I live on Love Street



    Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
   Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
   Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui  in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
   Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.