Cum am devenit o inima

     Inainte sa fie plamadita, inima mea era un fir de suflet care salasluia  in pumnul unui copil. Un copilandru de opt ani care astepta nerabdator ora de "Creatie". Pentru inceput, fiecarui copil i s-a dat cate un fir de suflet, fiind atentionati sa nu le scape, fiindca au fost prinse cu greu. Firele de suflet erau mai rapide chiar decat libelulele.
     Primul pas spre "creare" era imblanzirea firului de suflet, apoi cresterea lui pentru a deveni un suflet care orice altul. Copiii erau lasati sa foloseasca propria metoda de imblanzire, in felul acesta profesorii puteau sa observe adancul personalitatii lor. Ceilalti pusti strangeau in pumn firul de suflet pana isi pierdea cunostiinta; alte fire erau dresate asemenea unui leu, prin lovituri atunci cand nu dadeau randament, iar cand ascultau erau rasplatite cu dulciuri. O fetita i-a pus muzica ambientala firului ei, acesta adormind imediat, doar era obosit dupa atatea nopti pierdute.
     Creatorul meu m-a imblanzit punandu-ma la piept, astfel incat ii simteam caldura pielii care m-a facut sa uit de "salbaticia" in care traiam. Momentul culminat a fost cand i-am auzit bataile inimii care vorbeau cu mine. Le simteam, le intelegeam si ma linisteau. Erau precum niste nimfe care ma atrageau in lumea lor prin frumusetea chipului si senzualitatea glasului. Imi amintesc ca tot ce doream era sa stau aproape de acea inima, a carei forma si continut nu o cunosteam, dar imi inducea cea mai pura senzatie, de liniste si crestere.
     " Candva, o sa fii si tu o inima!", imi spunea creatorul pusti. Afirmatia aceasta mi-a smuls primul zambet, iar in acest fel am devenit un suflet veridic, palpabil si "mare". Eram un suflet. Care dansa gratios printre alte suflete de copii. Am cunoscut fiecare mangaiere pe care  mi-o putea oferi un tanar crud, aflat la varsta ludicitatii; eram cea mai de pret jucarie intr-o lume plina de posibilitati.
     Dupa un timp, invataceilor li s-a cerut sa ne dea o forma finala, de inima, care mai apoi va ajunge sa se maturizeze singura. Singura indicatie a fost: "Pentru a ajunge inima, sufletul trebuie sa cunoasca cele mai puternice sentimente omenesti. " Ultimul lucru pe care mi-l amintesc in legatura cu parintele meu este sarutul lung, urmat de o lacrima si o usa inchisa. Lacrima m-a atins, apoi am ramas singur, in bezna, mult timp. In felul acesta, am cunoscut dragostea, durerea si singuratatea. Am capatat o alta forma si o alta puritate, devenind o inima.

     De atunci, inima mea continua sa creasca si sa se modifice, ca o bucata de aluat dintr-un cuptor incins.

Efectul nostru

Deschide usa, te rog

si lasa-ma sa ies din

inima mea fara sa privesc

in urma.

Lasa-ma sa intru in

inima ta, pe care nu o

cunosc si unde-mi va fi

mai cald.

Mi-e atat de frig aici,

am ajuns sa cunosc fiecare

coltisor in intunericul acesta orbitor.

Si totusi sa nu aflu nimic 

despre mine.

Deschide-mi poarta bratelor 

tale...

Ma voi strecura ca

un firicel de praf si te voi

incalzi si eu, la randul meu.

Stiu ca vrei asta.

" You and I`ve got what it takes

to make it, we won`t fake it."

Piece by piece

     Sunt pierduta prin lumea aceasta pentru ca exist prin niste bucati de suflet care sunt instabile, care nu vor sa se intalneasca pentru ca le e frica sa nu devina o singura bucata, mai mare si mai puternica, care, la randul ei, s-ar intalni cu o alta asemenea bucata...si tot asa, pana s-ar reintregi sufletul. Si nu e simplu deloc, bucatile de suflet fug de mine, se ascund, iar eu sunt total dezorientata. Nu vreau decat sa am propriul meu suflet, singura mea avere.
     O bucata e la mine si mereu se plange de dureri de cap si de spate, chiar daca stie ca a fost "bruscata" si "batuta", iar eu cu greu am reusit sa o salvez. Atat de mult se zbate inlauntrul meu, incat am ajuns sa nu-i mai dau atentie, de teama ca intr-un moment de furie voi renunta la ea, o voi smulge si o voi arunca pe fundul celei mai adanci mari. Uneori ma intorc la ea si o mangai, o hranesc cu resturi de amintiri. Ii plac mult, crede ca sunt singurele care exista. Probabil ca a si uitat ca inainte nu era doar ea...ca nici nu exista ea, ca exista un El, un suflet. Sufletul meu. Atunci ma intreb...daca bucata de suflet din mine a uitat , celelalte isi mai amintesc? Sau mai simt ceva? Ele nu se plang de dureri?
      Ah, nu e corect ca parti din mine sa se afle la altcineva, altundeva, departe de mine...

Promit

    Promit ca am sa sterg cu o carpa fiecare firicel de lacrima care s-a adunat pe tavanul singuratatii si disperarii. Am sa-ti scot numele din minte si-am sa-l inec in oceanul din suflet pe care l-am strans zi de zi pana acum. Promit ca voi uita de fiecare moment care a ramas intiparit pe zidurile noptii, si care a devenit sacru. Am sa le desacralizez, pe fiecare in parte, cu o rabdare nemaiintalnita. Am sa-ti spanzur mirosul si roua de pe ochi chiar de propriu-ti fir de par. Promit ca voi fi fara de mila ca sa ma recuperez pe mine.
    Am ramas undeva in trecut, neclintita si fara de viata. Promit ca am sa ajung la Mine si am sa ma reiau de unde m-am pierdut. Promit ca voi invata sa iubesc. In fiecare zi, de acum incolo.

I live on Love Street

    Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
   Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
   Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui  in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
   Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.

Another kind of pain

    Daca as putea intelege de ce exist, as putea sa-ti spun ca sunt pentru noi doi, si ca tu, la randul tau, ai acelasi destin. De a fi unul din noi, jumatatea unui intreg. Dar nu inteleg, nu am raspunsul si nu te pot minti. Sunt o contemplativa, nu o mincinoasa.
    Dar ah, "ma doare o rana". Acum l-as putea pricepe pe Stanescu, durerea lui sufleteasca mai exact. Neputinta de a realiza ceva concret. Sunt doar cuvinte "mari" si simtiri si mai mari care domina un corp material, atat de puternic pana la aparitia lacrimilor.
    Stiu ca e o buba pe undeva, o caut cu disperare, dar nu o gasesc. Nu inteleg de ce exist, dar rana aia continua sa ma doara. Sunt bolnava. De cifra 1, pentru ca sunt Una si tu esti Unul. Pentru ca, impreuna, suntem Unul si Una in acelasi timp.
    Nu ma mai doare sufletul. Ma doare firul de par cu varful tocit, fiecare por si fiecare firisor de praf, fiecare zambet si fiecare respiratie. Ma doare alunita de pe sanul drept.
   Cand sunt Eu cu Mine, mi-e teama de Mine, de ceea ce as putea sa par in fata Ei. Ma vede mereu dezbracata, goala, iar eu mereu ma rusinez. Ma lasa in pace, nu mi-a zis niciodata nimic, asteapta sa o pot privi in ochi. In ultimul timp am inceput sa ma intreb daca nu cumva sunt Mine si privesc inspre Eu...
   Daca as putea intelege de ce exist, ti-as spune si tie de ce...

Un NU din adancuri

 

       Am spus de multe ori prea repede "te iubesc". Si prea usor. Ma intreb de ce am facut asta. Oare am simtit cu adevarat? Acum, daca privesc in urma, cred ca nu am iubit, cred ca au fost doar momente in care credeam ca iubesc, dar nu era "pe bune". M-a pacalit ceea ce simteam, m-a facut sa cred altceva, m-a amagit. Dar nu m-a amagit mult...pana sa imi dau seama ca NU. Si acel NU nu era un moft de-al meu, era un NU venit din adancul sufletului. Mi-am amintit de un citat care apartine lui Haruki Murakami, care suna cam asa : " Sufletul nostru e ca o fantana adanca. Nu ne putem da seama  ce se afla in ea decat dupa lucrurile care mai ies la suprafata din cand in cand. ".
     Acel NU, de fapt acele NU-uri au iesit dintr-o data la suprafata sufletului meu, atunci cand nu ma asteptam. Si mi-am dat seama ca de fapt ele au existat dintotdeauna, numai ca erau ascunse, nu era nimeni care sa le vada, sa le simta. Stateau pitite in mine, si  nu stiam de existenta lor, nu le simteam. Pana intr-o zi cand s-a hotarat unul din ele sa "iasa" si sa ma intampine. La inceput nu stiam ce era, nu intelegeam. Credeam ca sunt eu, ca am luat-o razna...tot staruia. Mi-am dat seama apoi, era un NU. Un NU care anula acel "te iubesc", care il facea sa para o minciuna, non-existent.  Asa am mers mai departe...am mai zis "te iubesc" fara sa stiu exact de ce, chiar daca imi siroie o multitudine de idei prin minte cu privire la acest motiv. Poate pentru ca a zis el, poate pentru ca vroiam sa impresionez, poate pentru ca ceea ce simteam credeam ca e iubire. Dar nu, iubirea tine, pentru iubire nu exista NU. Si mereu au aparut NU-uri, mai devreme sau mai tarziu. Ar fi trebuit sa iasa toata odata la suprafata, pentru ca ma ameteau. Si pentru ca ar trebui sa existe un singur om pentru care sa nu avem NU, asa ne-ar fi mult mai usor sa il recunoastem, avand sufletul golit de NU-uri.

     Mi-am dat seama ca totul e un test, noi, oamenii, iubim cu conditii, chiar daca nu ne dam seama de acest lucru.

    Regret ca nu stiu ce inseamna a iubi. Am citit despre asta in multe carti, pe buzele oamenilor care si-au deschis sufletul. Dar degeaba, nu stiu nimic, nu stiu ce presupune a iubi. Nu stiu de ce e nevoie pentru acel mare DA iesit la suprafata, dar pentru totdeauna, fara vreun moment de intrebare.