Eram nemulţumită că fix eu urma să merg în Kikinda, chiar dacă nu cunoşteam limba şi niciun alt membru al echipei, ma gândeam c-aş putea să renunţ, şi aşa eram în urmă cu munca pe care o aveam de făcut, iar examene aveam chiar în acea zi. Dar iată-mă, pe drumuri vechi, pietruite, mergând dintr-un loc în altul, unde ne aşteptau oameni dispuşi să ne împărtăşească povestea vieţii lor, sau ceea ce ştiu ei mai bine să facă. Evident ca am trecut de la o stare la alta, nervozitate, frustrare, tristeţe, nepăsare...dar şi mulţumire că mi-am dat seama de nişte lucruri, în ce sunt ancoraţi aceşti oameni, câte asemănări există între noi...
Îmi vine să plâng, nu înteleg ce se vorbeşte, nu pricep o boabă, nici jumătate de boabă. nimic. Nu pot decât să citesc în ochii care strălucesc ca povestesc ceva frumos, marcant, important. Nu e corect, vreau şi eu! Eram ca un copil bosumflat, care nu primeşte ceea ce-şi doreşte. Oare ce mai urma, să mă dau cu fundul de pământ? Eram ca un surd, nu auzeam nimic...măcar de puteam să citesc pe buze. Apoi, mi-am amintit de Amos Oz, de cartea lui Rime despre viaţă şi moarte, în care am aflat că atunci când era mic mergea cu părinţii la tot felul de întâlniri culturale, dar era lăsat singur pe un scaun. Observa oamenii din jurul lui şi le construia propria poveste, îşi imagina cel mai mic detaliu. Nimic nu mă opreşte să fac la fel.
Aşadar, am descoperit o lume interesantă. oameni care ţin la integritatea lor, unde familia şi tradiţia sunt în prim plan. Nu voi scrie acum despre oamenii pe care i-am întâlnit şi m-au impresionat. Sunt obosită, mi-e somn, mâine am examen, dar pot să zâmbesc. Oamenii pot fi atât de frumosi!
