Mizerabilii

     In fiecare zi ii vad. Chiar si atunci cand ploua, sau cand e ger. Stau in acelasi loc. Privirea le e aceeasi, pierduta in timpuri demult apuse, si care nu mai cauta sprijin, compatimire sau o vorba buna, nici macar un cuvant batjocoritor. Nu poti sa te apropii pentru ca un miros persistent de stricaciune te scoate din minti, te obliga sa pleci grabit cu capul plecat, fara sa mai apuci sa gandesti, mireasma lor e atat de dureroasa incat iti impietreste creierul. Chiar si asa, nu poti sa nu le arunci o privire. Ti se face mila, fara sa intelegi exact care este motivul, doar situatia actuala este pura consecinta a faptelor din trecut. Dar ceva te face sa inghiti in sec si poate sa iei la rand toate intrebarile existentiale care nu iti dadeau pace candva. De ce exista atata nedreptate in lume? Sau...de ce trebuie sa existe durere?

     Nasul le este rosu, habar n-ai daca de la bautura sau frig, iar mainile-s batatorite pe ambele fete. O baie n-au mai facut din preistorie, iar maciuca de sub caciula cu siguranta n-a mai vazut lumina zilei de mult. Barba au toti, haine au toti, cate o plasa cu lucruri au toti. Parca-s iesiti din canale. Usor, ai impresia ca esti in lumea Mizerabililor descrisa de Victor Hugo. Si totusi, vezi o tristete in ochii tuturor. Fiecare sta pe cate o banca, care ajunge sa fie totul: scaun, canapea, banca din parc, pat, iarba proaspata si izvor de vise. Chiar, oamenii astia mai au speranta? Locuinta lor e in fata liceului de muzica, de unde aud in fiecare zi glasul dorintelor care vor sa devina mari. Hmm, paradoxal.

     Habar n-ai ce vorbesc intre ei, nu intelegi nimic. Nu stii ce vor sa-ti spuna, pentru ca nu mai stai sa asculti, pleci stupefiat. Ciudatenie, de parca ar fi niste extraterestrii, fugi de ei mai rau ca de cei care te abordeaza pe strada sa iti vanda detergent la pret redus. Oare n-au avut familie, sotie, copii...o locuinta?  Un caine si o biblioteca? Ceva s-a intamplat, si nu poate fi doar alcoolul, citesti in privirile lor groaza si durere, desi la prima vedere nu citesti nimic. Unul incerca sa prinda un post de radio la nu stiu ce aparat de pe vremea bunicului, si se mandrea nevoie mare, altul manca fara chef un covrig cumparat din banii unuia caruia poate i s-a facut mila, iar altlul era la pamant si nu dadea semne ca ar vrea sa se ridice. Toata lumea trecea pe langa ei de parca ar fi fost invizibili. Nimeni nu da doi bani pe cel care doarme iernile pe o banca si se acopera cu zapada, care are toate sansele sa fie gasit inghetat. Nu conteaza, doar au si cei de la medicina nevoie de alte cadavre pe care se le studieze. Nu putem decat sa spunem cu un oftat ca asta-i viata, si sa mergem mai departe!

  E 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei. Pentru multi nu inseamna nimic. E doar o zi de duminica in care dormi, citesti, iesi in oras si lenevesti, sau o alta zi careia i-ai supravietuit.

Valoare stilistica

     Mi-a spus ca ii place privirea mea salbatica si plina de subinteles, care atinge inimi si taie respiratii, disloca ganduri si rugineste cuvinte. Care curenteaza trairi si ofera oxigen, hraneste zambete, incurajeaza lacrimi si descarcari, de parca ar fi curentul electric al sufletului omenesc. E genul de privire care se opreste in gatul celor care vine in contact cu ea, imi spunea. Privirea cu valoare stilistica. De-ar sti ca pentru orice frumusete candida si fragila exista un pret, ca nimeni nu se naste cu "aceea" stralucire. De-ar sti ca STRALUCIRE inseamna experienta, maturitare, rabdare, pierderi si castiguri. Ei bine, privirea mea s-a lustruit de-a lungul timpului cu lacrimi de roua, daca era dimineata, sau cu lacrimi amare, in cazul noptii. S-a aprofundat cu poezii, cu muzica de suflet si cu zambete, cu asteptari si cuvinte potrivite.

     I-am zis un singur lucru, acela ca privirea mea salbatica e de fapt una imblanzita.

Astazi

 
     Astazi ma voi dezbraca de orgoliu si de mister, care vor cadea lin la picioarele mele. Nici macar cu picioarele nu le voi mai atinge, nu mai vreau vreo farama asupra mea; de aceea le voi ocoli fara a-mi arunca pivirea in jos. Voi privi drept inainte, cu incredere si curaj. In neantul viitoarei mele vieti. O viata noua, cu puternice note din cea veche, dar cu o aroma neasteptata, exotica. Imi voi desprinde parul, o sa scap pana si de elasticul rosu care imi aminteste de fiecare data ca sunt un copil. Nu voi mai plange zgomotos, ci imi voi lasa ochii sa se manifeste. Nu pot decat sa dea lacrimi, sunt ca niste munti care se speteaza sa tipe in zadar.
    Astazi, o sa stau intinsa pe covor si o sa fiu in stare sa vizualizez fiecare imagine importanta din fosta mea viata. Fiecare imi va ramane intiparita in minte, de parca mi-ar fi fost implantat un chip. Pentru ultima oara, voi putea simti mirosul unor oameni care stiu ca nu mai sunt pentru mine sau stiu ca nu mai miros asa in perceptia mea. Soarele o sa ma arda cel mai puternic, pana in maduva oaselor. Si in acelasi timp, o sa ma ploua si numai ploaia se va auzi. Nu va trece nicio masina. O sa inspir aer de viitor si o sa expir trecut dubios si neinteles. O sa respir prezent. O sa vad prin intuneric si o sa -mi curat pupilele de toate imaginile pe care le-au surprins si nu mi-au facut placere. Nu ma voi acoperi cu nimic.
     O sa arunc orgoliul si nesiguranta la gunoi si uneori ( in zi de sarbatoare), o sa-mi port iarasi misterul.
 
     Astazi o sa plec, spre un loc cu miros de iarba.

     Astazi !

Reverie

 

   Intra silentios

   in capul meu

   astfel incat sa

   nu ma trezesc din reverie...

   Si plimba-te

   printre ganduri,

   care sunt in sfarsit

   ordonate rand cu rand,

   gand cu gand,

   clipa cu clipa

   intr-o ordine pustie,

   tare ca piatra

   cea mai tare.

   Sa nu cumva

   sa ma trezesti...

   Pentru ca daca

   ai face asta, ne-am

   privi in ochi si

   ne-am trezi cu adevarat,

   iar tu ai pleca brusc,

   iar capul meu

   va redeveni un haos

   si iarasi voi fi

   nevoita sa reiau totul

   de la inceput.

Good night moon

  "Te sarut intr-o zi", numai asta-mi rasuna-n cap
    Si oricat as vrea, nu reusesc sa scap
    De a ta privire care mi-a pus capac. Devine handicap.

   Ma rasucesc in pat, tot cu gandul la tine.
   Strang la piept pernele, in pumni cearseaful...
                                               stiu ca nu tine
   Inchid ochii, iar esti langa mine.
   Mi-e clar, imi este dor de tine.

   Ora se scurge, minutele trec...bezna ramane intr-o carapace
   Gandul la tine nu-mi mai da pace...
   Inca nu ai spus "ai grija", inca te astept incoace
   Sa-ti spun noapte buna.

   Dar chiar si asa, noapte buna
   Oriunde ai fi...

Fara el

Cu o floare prin geanta uitata,

Se plimba prin oras cu o privire crispata.

Inca il mai cauta si inca-l mai vrea,

Sufletul ii este strans intr-o curea.

Cat a trecut...nici nu mai stie.

Dar e cert, de cand a plecat

      nu se mai simte vie.

Nu mai stie sa zambeasca, sa iubeasca...

Nu mai stie cum sa traiasca

Fara el. Inima-i mai bate si acum

Gandindu-se la ei. Sa il uite? Nicidecum.

Cand inca mai simte atingerea lui

Si se cutremura: Ah, buzele lui...

Si peste tot il cauta cu privirea,

Nu se poate abtine, e mult prea dulce amintirea

Si prea amara in acelasi timp

Deja s-a scurs alt anotimp...

Fara el. Il vrea in fiecare clipa.

Tone de frig in fiinta-i se tot infiripa...

Si stie ca nu se mai poate. Dar spera.

Chiar daca cu intreaga lume dispera.

Pentru ca e fara el.

One of the few

L-am vazut trecand pe langa mine,

Cu pleata in vant, cu miscari sublime.

M-am uitat la el intens s-am zambit,

Posibil ca si Cupidon sa ma fi lovit...

Dar el trecea, trecea, mergea, mergea,

Cu siguranta se gandea la ceva...

Pentru c-avea un aer de visator,

Inima mea nu l-a ales aleator.

Dar nu m-a vazut si nu s-a uitat la mine.

Si ce pacat, stiam ca zambetul meu ii apartine,

De privirea lui as fi avut nevoie...

Te rog, priveste-ma...ai cea mai mare voie!

Dar a trecut, era deja departe,

In acel moment simteam ca un univers ne desparte.

As fi avut nevoie...sa stiu

Daca e El. Sa ma pot simti un om viu.

Mersul lui era perfect, usor si drept...

Oare de ce mi-a gonit inima din piept?

Statea in gat si inghiteam in sec,

Mai bine nu-l vedeam, numai ca sa nu

              ma mai confrunt cu un esec.

Inca mai am impresia ca-l vad uneori,

E doar o iluzie insa, dintr-o mie de culori.

Se intampla asa pentru ca-l astept mereu

Si il caut in fiecare ochi cu pleata,

in fecare barbat visator. Il caut.

Pana la urma sunt doar eu.