Tristete cronica

     Sufar de o tristete cronica inca din ziua in care am primit primul sarut pe frunte, un sarut al "tristetii". Ai mei nu si-au dat seama ca sunt un copil trist, chiar daca semnele tristetii erau destul de proeminente. Imi placea sa stau cu batranii, sa ii ascult, sa ma las rasfatata. Apoi, cativa ani mai tarziu, am deschis prima carte si am ramas fascinata de obiectul in sine, desi nu stiam sa citesc. S-a creat o legatura intre mine si acel "lucru" total necunoscut, deoarece nu fusesem familiarizata cu el. Mirosul, forma, praful si culoarea imi intrasera in pori si imi deschisesera mintea spre noi orizonturi. De atunci, cartea mi-a ramas draga, i-a luat locul ursuletului de plus sau papusii, care ar fi trebuit sa fie preocuparea mea principala. In acea vreme, tristetea a atins un nou stadiu. Au incercat sa ma trateze impotriva ei prin cele mai puternice antibiotice spirituale care aveau gust de ciocolata.
     Am luptat cu boala mea obligandu-ma sa uit cine sunt si interzicandu-mi sa mai fac ce ma pasiona. Mama imi stergea in fiecare seara orgoliul cu un burete inmuiat in apa cu otet, iar de canceroasa tristete incerca sa scape ignorand-o.
     Nu a inteles nimeni ca mi-am format niste anticorpi deosebit de puternici care faceau fata presiunilor.

     Sunt bolnava! Boala mea se numeste tristete. Nu stiu in ce stadiu este, nu stiu daca are finalitate.Nu pot sa scap de ea, pot doar sa o tin in frau prin caldura si zambete. Chiar daca au existat momente si intamplari in viata mea care mi-au agravat boala, eu consider sa cred ca sunt pe calea cea buna.

Unde gandul nu mai e

     Nu pot sa dorm! Insomniile care ma acapareaza noapte de noapte mi-au dat "lumea" peste cap, deoarece orice forma de lumina imi provoaca somnolenta. In schimb, apusul soarelui imi trezeste simturile si vitalitatea, devin energica si plina de viata; imi pun intrebari si caut raspunsuri. Noaptea e muza mea! Sau a fost un timp. Cateodata, tot ce vrei e sa fii in pas cu normalitatea, sa lasi orele noptii sa treaca peste tine dormind, si nu meditand la nemurirea sufletului.
     Desi ma simt obosita, nu pot sa-nchid ochii mai mult de un minut fara sa-mi apara in minte franturi din momente grozave, sau chiar groaznice din viata mea. Cineva spunea odata ca ne aducem aminte de oameni si momente care ne-au marcat, fie negativ, sau fie intr-un mod pozitiv. Acest lucru mi se intampla acum. Imaginea bunicului meu murind, a trupului care s-a cutremurat in spasme, chiar si numai pentru o secunda, bunica mea tipand si tragand de corpul neinsufletit. Cred ca a ratat esentialul. De ce nu lasam oamenii sa moara? Eram pietrificata si fascinata in acelasi timp de acea dovada a trecerii in nefiinta....

     Imediat, placerea cu care citeam ultimul volum din Harry Potter. Desi trebuia sa invat la romana, nu ma puteam desprinde de carte, eram lipita cu mintea si cu sufletul. Aveam cea mai frumoasa senzatie si cel mai adanc sentiment de siguranta atunci cand eram prinsa in lectura acestor carti. Uitand acel moment, ma gandesc ca am devenit tot mai rigida cu trecerea timpului...

     Ah, vara la Bihor! Primul baiat de care m-am indragostit. Imi amintesc zambetul si inocenta din ochi, plimbarile si privirile pe furis. Momentul de ramas bun. L-am tinut in suflet mult timp, mi-e atat de greu sa scot oameni din viata mea, viata mea insemnand de fapt inima mea.

     Nu se numeste atunci vis cu ochii deschisi? Doar ca al meu e cu ochii inchisi, chiar daca nu dorm. E din cauza licorii magice, cu miros de cald si gust amar. Dar si a asternuturilor. Au un miros care-mi trezeste simturile, am impresia ca e motivul amintirilor care-mi apar si dispar intr-un mod dubios. Miros a amintire...

     Totusi, cea mai buna modalitate de a scapa de acest miros persistent ar fi pur si simplu sa-l inlocuiesc.

Astazi

 
     Astazi ma voi dezbraca de orgoliu si de mister, care vor cadea lin la picioarele mele. Nici macar cu picioarele nu le voi mai atinge, nu mai vreau vreo farama asupra mea; de aceea le voi ocoli fara a-mi arunca pivirea in jos. Voi privi drept inainte, cu incredere si curaj. In neantul viitoarei mele vieti. O viata noua, cu puternice note din cea veche, dar cu o aroma neasteptata, exotica. Imi voi desprinde parul, o sa scap pana si de elasticul rosu care imi aminteste de fiecare data ca sunt un copil. Nu voi mai plange zgomotos, ci imi voi lasa ochii sa se manifeste. Nu pot decat sa dea lacrimi, sunt ca niste munti care se speteaza sa tipe in zadar.
    Astazi, o sa stau intinsa pe covor si o sa fiu in stare sa vizualizez fiecare imagine importanta din fosta mea viata. Fiecare imi va ramane intiparita in minte, de parca mi-ar fi fost implantat un chip. Pentru ultima oara, voi putea simti mirosul unor oameni care stiu ca nu mai sunt pentru mine sau stiu ca nu mai miros asa in perceptia mea. Soarele o sa ma arda cel mai puternic, pana in maduva oaselor. Si in acelasi timp, o sa ma ploua si numai ploaia se va auzi. Nu va trece nicio masina. O sa inspir aer de viitor si o sa expir trecut dubios si neinteles. O sa respir prezent. O sa vad prin intuneric si o sa -mi curat pupilele de toate imaginile pe care le-au surprins si nu mi-au facut placere. Nu ma voi acoperi cu nimic.
     O sa arunc orgoliul si nesiguranta la gunoi si uneori ( in zi de sarbatoare), o sa-mi port iarasi misterul.
 
     Astazi o sa plec, spre un loc cu miros de iarba.

     Astazi !

Ai putea sa ma iubesti

                                Acum, sunt incolora
                                inodora sau insipida.
                                Nu imi poti spune
                                cum miros, ce gust am
                                sau ce culoare ai vrea
                                sa fiu
                                Nu ma mai poti picta
                                azi negru, maine rosu
                                poimaine alb.
                                Nu voi mai fi ba dulce,
                                ba amara pentru ca
                                asa imi ceri, nu voi
                                mai mirosi a vanilie
                                sau a lacrimioare.
                                Niciodata pentru tine.
                                Nu mai poti face asta
                                pentru ca nu mai ai cum,
                                pentru ca totul s-a epuizat.
                                Insa, exista un singur lucru
                                pe care l-ai putea face
                                si acesta, numai daca vrei.

                                Ai putea sa ma iubesti.

Promit

    Promit ca am sa sterg cu o carpa fiecare firicel de lacrima care s-a adunat pe tavanul singuratatii si disperarii. Am sa-ti scot numele din minte si-am sa-l inec in oceanul din suflet pe care l-am strans zi de zi pana acum. Promit ca voi uita de fiecare moment care a ramas intiparit pe zidurile noptii, si care a devenit sacru. Am sa le desacralizez, pe fiecare in parte, cu o rabdare nemaiintalnita. Am sa-ti spanzur mirosul si roua de pe ochi chiar de propriu-ti fir de par. Promit ca voi fi fara de mila ca sa ma recuperez pe mine.
    Am ramas undeva in trecut, neclintita si fara de viata. Promit ca am sa ajung la Mine si am sa ma reiau de unde m-am pierdut. Promit ca voi invata sa iubesc. In fiecare zi, de acum incolo.

Zidul si Gandul

    Odata, demult, m-am trezit intr-o dimineata si m-am uitat in jurul meu. Era pustiu, pentru ca nu exista nimic in afara de cerul albastru si de iarba permanent verde. Era pustiu chiar daca mirosul ierbii ma incalzea noaptea in timp ce dormeam, dar mai ales pentru ca nu cunosteam decat doua culori si un singur miros. Iar eu vroiam altceva, tanjeam dupa lucruri care sa nu aiba legatura cu cerul si cu iarba.
   Am cautat timp de cateva zile un Gand care ma va ajuta sa construiesc ceva nou si inedit pentru mine. Gandul acela imi va declansa ideea...o idee venita dintr-o alta galaxie, dar pe care eu o voi afla si intelege pe deplin. Si am gasit Gandul. Parea maret, misterios, neobisnuit si...unic, tocmai pentru ca nu mai avusesem vreodata alt Gand. Chiar si asa, imi parea cunoscut si reusea sa ma faca sa ma simt relaxata, poate si pentru ca Gandul acesta avea ochii de culoarea ierbii care ma inconjura si ma tinea in brate noaptea.
   Gandul mi-a spus sa construiesc un zid de la sufletul ierbii pana la amintirea norilor, cu promisiunea ca, la terminarea lui, nu voi mai avea nevoie de nimic altceva. Asa a inceput o noua etapa in viata mea, numita "contruirea zidului". Gandul era prezent zilnic in mintea mea, ma ajuta si imi dadea indicatii, iar acest lucru a fost definitoriu pentru vointa mea. Dar a trebuit sa renunt la albastrul pur al cerului, pentru ca zidul il intuneca, apoi iarba nu a mai fost atat de verde, a inceput sa se ofileasca, nemaiavand Lumina si Caldura. Dar eu nu am observat acest lucru. Eram preocupata numai si numai de construrea zidului. Gandul m-a invatat cum sa intaresc constructia astfel incat nimic, nicio furtuna sa nu o slabeasca. M-a invatat cum sa-mi amintesc intotdeauna de munca mea, pentru ca aceasta va dainui mereu daca voi asculta de El. Si am ascultat...
   A rezultat un zid interminabil, fara inceput si fara sfarsit. Eram foarte mandra de munca mea, zidul devenind chiar motivul pentru care eu traiam. Nu-mi pusesem nicio intrebare: la ce-mi foloseste? de ce exista? de ce ma bucura?...si cate alte de ce-uri. Nu mai existau intrebari in viata mea, eram perfect multumita. Iar Gandul era mereu cu mine, intarindu-mi convingerile. Zidul era puternic si inalt, cu miros de castane coapte si ploaie...(asta uneori), in dungi si pete maronii si verzui, dar uneori le vedeam caramizii, chiar rosii.
   Dar, intr-o alta zi, nici nu mai stiu cand (intr-o miercuri sau sambata), Gandul a plecat. A plecat fara niciun cuvant, nici macar nu mi-a spus "adio". In acel moment au inceput sa apara toate acele intrebari la care eu nici macar nu visasem. Si, ca un bonus, am devenit tristetea intruchipata. Gandul nu mai exista, iar eu eram prinsa intre un zid infinit si propriul meu corp. Nu mai intelegeam de ce am facut ce-am facut, as fi avut din nou nevoie de sfaturile si alinarea Gandului.

  M-am hotarat sa scap de zid, sa revin la lumea de dinainte. Dar mi-a fost imposibil. Am vrut sa-l sparg, dar era mult prea puternic, exact cum fusesem invatata sa-l fac. Am vrut sa-l ocolesc, dar era peste tot. Singura solutie era sa trec peste el si sa incep o viata noua in spatele lui, dar sa ma indepartez atat de tare, incat el nici sa nu mai existe in amintirile mele. Am vrut sa incep o noua viata. Am incercat sa ma catar si am vrut sa-l sar, dar era prea fin, piciorul imi aluneca. Si oricum, imi parea tare inalt.
  Au trecut zile, poate chiar saptamani plangandu-mi de mila. Eram stoarsa de viata, vlaguita, chinuita. Culorile si finetea zidului aveau grija sa-mi aminteasca de prezenta Gandului. In acest fel, niciodata n-am putut sa-l uit.
   Ca o ultima solutie, a aparut o scara in fata mea, o scara care ar fi trebuit sa fie salvarea pe care am tot asteptat-o. Nu mi-a oferit multe informatii despre ea, nu era atat de "vorbareata" ca si Gandul, dar mi-a spus clar ca ma ajuta sa trec peste zid. Era o scara mica, dar parea puternica pentru ca lucea. Era aur. Chiar si asa, eram sigura ca pot sa trec zidul. M-am urcat pe scara, iar cand am ajuns la ultima treapta, aceasta s-a rupt. Era bucatele, masivitatea ei era doar o iluzie. M-am lovit la cap si la mana, iar daca inainte imi plangea numai sufletul, acum imi plangea si trupul. Sufeream. Am plans pana nu am mai avut lacrimi, apoi le-am cules pe cele de pe jos si am plans din nou. Asta faceam toata ziua si toata noaptea. Nu mai puteam sa ma gandesc la o alta solutie, pentru ca mintea imi era chinuita.
   Insa, a aparut o alta scara de nicaieri, probabil atrasa de plansul meu. Mi-a spus ca vrea sa trecem dincolo de zid impreuna. Nu mi-a pus nicio alta intrebare si nici eu ei. Scara aceasta era mult mai inalta, dar parea mai fragila si nici nu era atat de stralucitoare. Mi-a mai spus ca nu a avut timp sa se lustruiasca si vopseasca, fiind mereu in cautarea "cuiva". M-am urcat si totul a decurs bine, am ajuns la capat, vedeam cerul si iarba de dincolo de zid. Dar nu puteam...ceva din mine pierea daca reveneam la viata de dinainte. Am coborat si, fara  vreun cuvant, am luat o piatra si am sfaramat inima scarii, de doua ori inca, ca sa fiu sigura. Scara a cazut la picioarele mele alaturi de cea de dinainte.
   Acum, stau si privesc zidul cu o fata senina si uscata, cu bucati de lemn si aur la picioarele mele. Nu mai gasesc nici lacrimile, nici un nou miros sau o alta culoare. Zidul nu mai imi transmite nimic.
 
   Stiu doar ca mi-e tare dor de Gandul, singurul care ar avea o solutie pentru mine.. Dar Gandul nu se mai intoarce.