Mizerabilii

     In fiecare zi ii vad. Chiar si atunci cand ploua, sau cand e ger. Stau in acelasi loc. Privirea le e aceeasi, pierduta in timpuri demult apuse, si care nu mai cauta sprijin, compatimire sau o vorba buna, nici macar un cuvant batjocoritor. Nu poti sa te apropii pentru ca un miros persistent de stricaciune te scoate din minti, te obliga sa pleci grabit cu capul plecat, fara sa mai apuci sa gandesti, mireasma lor e atat de dureroasa incat iti impietreste creierul. Chiar si asa, nu poti sa nu le arunci o privire. Ti se face mila, fara sa intelegi exact care este motivul, doar situatia actuala este pura consecinta a faptelor din trecut. Dar ceva te face sa inghiti in sec si poate sa iei la rand toate intrebarile existentiale care nu iti dadeau pace candva. De ce exista atata nedreptate in lume? Sau...de ce trebuie sa existe durere?

     Nasul le este rosu, habar n-ai daca de la bautura sau frig, iar mainile-s batatorite pe ambele fete. O baie n-au mai facut din preistorie, iar maciuca de sub caciula cu siguranta n-a mai vazut lumina zilei de mult. Barba au toti, haine au toti, cate o plasa cu lucruri au toti. Parca-s iesiti din canale. Usor, ai impresia ca esti in lumea Mizerabililor descrisa de Victor Hugo. Si totusi, vezi o tristete in ochii tuturor. Fiecare sta pe cate o banca, care ajunge sa fie totul: scaun, canapea, banca din parc, pat, iarba proaspata si izvor de vise. Chiar, oamenii astia mai au speranta? Locuinta lor e in fata liceului de muzica, de unde aud in fiecare zi glasul dorintelor care vor sa devina mari. Hmm, paradoxal.

     Habar n-ai ce vorbesc intre ei, nu intelegi nimic. Nu stii ce vor sa-ti spuna, pentru ca nu mai stai sa asculti, pleci stupefiat. Ciudatenie, de parca ar fi niste extraterestrii, fugi de ei mai rau ca de cei care te abordeaza pe strada sa iti vanda detergent la pret redus. Oare n-au avut familie, sotie, copii...o locuinta?  Un caine si o biblioteca? Ceva s-a intamplat, si nu poate fi doar alcoolul, citesti in privirile lor groaza si durere, desi la prima vedere nu citesti nimic. Unul incerca sa prinda un post de radio la nu stiu ce aparat de pe vremea bunicului, si se mandrea nevoie mare, altul manca fara chef un covrig cumparat din banii unuia caruia poate i s-a facut mila, iar altlul era la pamant si nu dadea semne ca ar vrea sa se ridice. Toata lumea trecea pe langa ei de parca ar fi fost invizibili. Nimeni nu da doi bani pe cel care doarme iernile pe o banca si se acopera cu zapada, care are toate sansele sa fie gasit inghetat. Nu conteaza, doar au si cei de la medicina nevoie de alte cadavre pe care se le studieze. Nu putem decat sa spunem cu un oftat ca asta-i viata, si sa mergem mai departe!

  E 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei. Pentru multi nu inseamna nimic. E doar o zi de duminica in care dormi, citesti, iesi in oras si lenevesti, sau o alta zi careia i-ai supravietuit.

Ganduri

     " Cred ca deosebirea este ca Mary a mea stie ca va trai vesnic, ca va trece din viata asta intr-o alta viata cu aceeasi usurinta cu care paseste din somn in trezie. Stie asta cu tot trupul ei, o stie atat de profund, incat nici nu-si mai pune vreo problema, asa cum nu se gandeste ca respira. Are, astfel, timp de dormit, timp de odihna si ragazul de a inceta sa mai existe pentru scurta vreme.
      Pe de alta parte, stiu, prin mijlocirea oaselor si tesuturilor mele, ca intr-o zi, mai curand sau mai tarziu, voi inceta sa traiesc, si de aceea lup impotriva somnului si totodata il chem, incerc sa-l ademenesc sa vina. Clipa in care adorm inseamna pentru mine o cumplita ruptura, o suferinta. O stiu, pentru ca ma trezesc chiar in clipa in care adorm, stapanit de o durere apasatoare. Iar dupa ce adorm, incep sa fiu foarte ocupat. Visele mele nu sunt decat problemele zilei precedente, 
transfigurate pana la absurd, ca niste oameni care topaie, impodobiti cu coarne si masti de animale."

                                                                  Iarna vrajbei noastre- John Steinbeck

     Inainte de culcare. Atunci cand esti in pat, cand e lumina stinsa si cand ochii iti sunt impaienjeniti. Atunci iti trece ziua prin sita ratiunii si te gandesti la ceea ce ai facut, ai zis sau ai vrea sa faci. De obicei, te culci cu regrete, pentru ca nu ai sunat-o pe mama, iar cu tata n-ai mai vorbit de ceva timp, nu iti da pace infarctul vecinului si ai in minte imaginea copiilor care bocesc la sicriul lui. Te gandesti ca ai face bine sa mai dai din cand in cand pe la bunica, ca e femeie batrana si nu stii cand se duce, chiar daca nu sunteti tocmai in cele mai bune relatii. Vezi tu, ai o datorie fata de unii oameni, care e de fapt o datorie fata de tine insuti. Si tot atunci, ajungi la concluzia ca traiesti degeaba si ca nu ai facut nimic toata ziua care sa ajute la dezvoltarea ta personala, stii ca esti nevoit sa te maturizezi naibii, doar n-o sa traiesti toata viata pe spatele parintilor, mai ales ca sunt vremurile care sunt, adica unele de toata jena. Nu mai merge asa, pe vremea lor erau deja o familie, cu responsabilitati. Ajungi sa iti pui cele mai stupide intrebari, esti si tu uimit de schimbarea drastica pe care viata te-a fortat sa o faci. Acum nu mai rezolvi nimic daca citesti o carte si visezi la ea o saptamana. Acum, ca sa intelegi o carte, trebuie mai intai sa citesti un om. Regulile s-au schimbat, nu mai exista sampanie pentru copii, nu atat de gustoasa, cel putin. Si chiar inainte sa adormi, ajungi la concluzia ca oamenii sunt extraordinar de imprevizibili, ca de fapt nu avem nicio legatura unul cu celalalt, inafara faptului ca am fi niste unelte cu care sapam pe unde putem ca sa dam de aur. Si fix inainte sa gasesti o solutie pentru superficialitate si alte insusiri care nu ne fac clasa, dar sunt existente...adormi, ajungi in lumea viselor. De unde o iei de la capat, dar fara sa-ti mai amintesti ceva. Dimineata e una ca oricare alta.
   

Cum am devenit o inima

     Inainte sa fie plamadita, inima mea era un fir de suflet care salasluia  in pumnul unui copil. Un copilandru de opt ani care astepta nerabdator ora de "Creatie". Pentru inceput, fiecarui copil i s-a dat cate un fir de suflet, fiind atentionati sa nu le scape, fiindca au fost prinse cu greu. Firele de suflet erau mai rapide chiar decat libelulele.
     Primul pas spre "creare" era imblanzirea firului de suflet, apoi cresterea lui pentru a deveni un suflet care orice altul. Copiii erau lasati sa foloseasca propria metoda de imblanzire, in felul acesta profesorii puteau sa observe adancul personalitatii lor. Ceilalti pusti strangeau in pumn firul de suflet pana isi pierdea cunostiinta; alte fire erau dresate asemenea unui leu, prin lovituri atunci cand nu dadeau randament, iar cand ascultau erau rasplatite cu dulciuri. O fetita i-a pus muzica ambientala firului ei, acesta adormind imediat, doar era obosit dupa atatea nopti pierdute.
     Creatorul meu m-a imblanzit punandu-ma la piept, astfel incat ii simteam caldura pielii care m-a facut sa uit de "salbaticia" in care traiam. Momentul culminat a fost cand i-am auzit bataile inimii care vorbeau cu mine. Le simteam, le intelegeam si ma linisteau. Erau precum niste nimfe care ma atrageau in lumea lor prin frumusetea chipului si senzualitatea glasului. Imi amintesc ca tot ce doream era sa stau aproape de acea inima, a carei forma si continut nu o cunosteam, dar imi inducea cea mai pura senzatie, de liniste si crestere.
     " Candva, o sa fii si tu o inima!", imi spunea creatorul pusti. Afirmatia aceasta mi-a smuls primul zambet, iar in acest fel am devenit un suflet veridic, palpabil si "mare". Eram un suflet. Care dansa gratios printre alte suflete de copii. Am cunoscut fiecare mangaiere pe care  mi-o putea oferi un tanar crud, aflat la varsta ludicitatii; eram cea mai de pret jucarie intr-o lume plina de posibilitati.
     Dupa un timp, invataceilor li s-a cerut sa ne dea o forma finala, de inima, care mai apoi va ajunge sa se maturizeze singura. Singura indicatie a fost: "Pentru a ajunge inima, sufletul trebuie sa cunoasca cele mai puternice sentimente omenesti. " Ultimul lucru pe care mi-l amintesc in legatura cu parintele meu este sarutul lung, urmat de o lacrima si o usa inchisa. Lacrima m-a atins, apoi am ramas singur, in bezna, mult timp. In felul acesta, am cunoscut dragostea, durerea si singuratatea. Am capatat o alta forma si o alta puritate, devenind o inima.

     De atunci, inima mea continua sa creasca si sa se modifice, ca o bucata de aluat dintr-un cuptor incins.

Every Day

Every day I see him coming
Every day he walks on by
Life use to be so plain and simple
Before he came into my life

Every night I keep on dreaming
Every night I take him home
We always go to bed together
I always wake up alone

Oh, it`s strange, so strange
What he`s doing to me
Oh, it`s strange, so strange
Did it ever happened to you?
The way it has happened to me
The way it has happened to me

Every day outside my window
Always minutes close to eight
I wish he stayed a little longer
But his bus is never late

Every night we`re dancing slowly
I play the music he adores
Like Sinatra then we`re talking
All important things for sure

Oh, it`s strange, so strange
What he`s doing to me
Oh, it`s strange, so strange
Did it ever happened to you?
The way it has happened to me

Oh, it`s strange, so strange
What he`s doing to me
Oh, it`s strange, so strange
Did it ever happened to you?
The way it has happened to me
The way it has happened to me

Roxette- Every Day

Ca un soare in luna decembrie

Toata lumea ma cauta

prin cele mai intunecate cotloane

sa imi arate ca visul nu

s-a sfarsit. Ba mai mult,

nici vis nu prea mai este.

Si abia asteapta sa imi puna

arii triste, sa ma intampine

cu muzica pe care m-am fortat

s-o uit. Oamenii astia vor 

sa-mi fure si ultima picatura 

de lacrima pe care sufletul meu 

ciopartit mai e in stare s-o produca.

Se hranesc cu obraji umezi

si cu inghitituri in sec.

Si imi invadeaza intimitatea,

imi vand iluminatori de inimi

pentru a ma lauda cu ea, 

insa nu vor decat sa-mi amintesc

ca am o inima goala si pala,

ca un soare in luna decembrie.

Pana si strazile comploteaza

impotriva fericirii mele, cu

frunzele cazute si adormite,

amintindu-mi de doua corpuri

adormite care plutesc in nimicnicia 

noptii. Trenurile si gara, zapada

si cafeaua amara imi rascolesc

simturile, iar si iar.

Lumea ma cauta; ma obliga

sa nu uit ceea ce urlu sa uit.

Ceai si intrebari

Stau la masa cu mine

si ma intreb incotro

ma indrept.

Nu-mi raspund, desigur.

Dar eu continui sa pun

intrebari, crezand cu

ardoare ca intr-un final

voi incepe si eu sa raspund.

Numai ca ceaiul se raceste...

Ce vrei sa te faci cand 

o sa fii mare?

Ce planuri de viitor ai?

Ai de gand sa iubesti 

si tu, in final?

In final?

Nu raspund, sunt incapatanata.

Se pare ca mai e cale lunga 

pana ma voi maturiza.

Atunci poate vom avea si noi

prima noastra conversatie.

Sper sa fie despre fluturi. 

Imi plac fluturii, mereu

mi-au placut, doar ca celalalt

eu nu stie acest lucru.

Poate daca mai sta putin

si mai arunca doua-trei intrebari,

s-ar putea sa arunc si eu

doua-trei cuvinte.

Numai ca ceaiul s-a terminat...

si a plecat.

Dancing Queen, Dancing Life

     Am fost intr-o seara la Dancing Queen, primul meu spectacol de balet. Am urmarit cu sufletul la gura fiecare miscare a balerinului, uneori uitam si sa respir. Pentru ca viata lui Freddie Mercury pe propria-i muzica m-a sensibilizat si emotionat, m-a facut sa-mi pun numeroase intrebari despre viata, despre cum ar trebui sa o traiesc.
     Ce imi este permis sa fac de fapt? Cand ar trebui sa ma opresc pentru a nu fi mult prea tarziu?

     Vezi tu, viata este un mister total, continuu, iar acest lucru ne face sa incercam cu o incapatanare si o ardoare de nedescris sa deslusim misterul, sa il cunoastem cat mai bine. Dorinta de a intelege viata pe care o traim este ceea ce ne tine simturile "aprinse", "treze", ne face constienti de ceea ce suntem si ceea ce incercam sa fim. Viata: TRECUT-PREZENT-VIITOR. Un profesor de la Universitate ne povestea ca romanii si grecii din Antichitate nu se gandeau la viitor, nu exista acest concept, tocmai pentru ca nu-l cunoasteau. Viitorul era sumbru, macabru. De necunoscut.

   Continuand cu Dancing Queen, pot spune ca nu sunt bune excesele, dar sunt permise experimentele. Apoi, nu te crede stapanul lumii pentru mai mult de cinci minute, pentru ca s-ar putea sa ti-o "iei pe coaja" rau de tot. E permis sa gusti mierea, dar atat. Doar sa o gusti. Viata e imposibil sa cunoscut dintr-o data, ar trebui sa incercam o experienta de cunoastere prin pasi mici, cu rabdare si atentie, cu urechile ciulite ca sa nu pierdem esentialul.

     Si totusi, viata ti se arata in deplinatatea ei atunci cand treci prin ea fortat, de parca te-ar brusca taras un calau prin bezna. Desi e mai neagra ca smoala, viata are reguli bine stabilite. Ce ciudat! Incercam sa cunoastem ceva dupa proprile-i reguli, dar pe care le aflam in urma unor esecuri.

Tristete cronica

     Sufar de o tristete cronica inca din ziua in care am primit primul sarut pe frunte, un sarut al "tristetii". Ai mei nu si-au dat seama ca sunt un copil trist, chiar daca semnele tristetii erau destul de proeminente. Imi placea sa stau cu batranii, sa ii ascult, sa ma las rasfatata. Apoi, cativa ani mai tarziu, am deschis prima carte si am ramas fascinata de obiectul in sine, desi nu stiam sa citesc. S-a creat o legatura intre mine si acel "lucru" total necunoscut, deoarece nu fusesem familiarizata cu el. Mirosul, forma, praful si culoarea imi intrasera in pori si imi deschisesera mintea spre noi orizonturi. De atunci, cartea mi-a ramas draga, i-a luat locul ursuletului de plus sau papusii, care ar fi trebuit sa fie preocuparea mea principala. In acea vreme, tristetea a atins un nou stadiu. Au incercat sa ma trateze impotriva ei prin cele mai puternice antibiotice spirituale care aveau gust de ciocolata.
     Am luptat cu boala mea obligandu-ma sa uit cine sunt si interzicandu-mi sa mai fac ce ma pasiona. Mama imi stergea in fiecare seara orgoliul cu un burete inmuiat in apa cu otet, iar de canceroasa tristete incerca sa scape ignorand-o.
     Nu a inteles nimeni ca mi-am format niste anticorpi deosebit de puternici care faceau fata presiunilor.

     Sunt bolnava! Boala mea se numeste tristete. Nu stiu in ce stadiu este, nu stiu daca are finalitate.Nu pot sa scap de ea, pot doar sa o tin in frau prin caldura si zambete. Chiar daca au existat momente si intamplari in viata mea care mi-au agravat boala, eu consider sa cred ca sunt pe calea cea buna.

Efectul nostru

Deschide usa, te rog

si lasa-ma sa ies din

inima mea fara sa privesc

in urma.

Lasa-ma sa intru in

inima ta, pe care nu o

cunosc si unde-mi va fi

mai cald.

Mi-e atat de frig aici,

am ajuns sa cunosc fiecare

coltisor in intunericul acesta orbitor.

Si totusi sa nu aflu nimic 

despre mine.

Deschide-mi poarta bratelor 

tale...

Ma voi strecura ca

un firicel de praf si te voi

incalzi si eu, la randul meu.

Stiu ca vrei asta.

" You and I`ve got what it takes

to make it, we won`t fake it."

Iubeste-ma-n octombrie...

Iubeste-ma-n octombrie, straino,

-Ca in noiembrie deja-i tarziu –

Fii pentru mine primavara iernii

Si eu o umbra, poate, c-o sa-ti fiu.

Alinta-ma în toamna desfranata,

Ce chiuie în aburi dulci de must –

Ca-n lumea asta, de putere beata,

Iubirea să nu para-un sentiment vetust.

Iubeste-ma cu teama si ardoare

Caci zguri de plumb rasar pe veac...

Fii elixir sperantei care moare –

Ca eu tristetii tale să-i fiu leac.

Apari duios din ceata ruginie,

Cu parul tau, de toamne ravasit,

Iubirea ta molcomă si tarzie

Sa-nvioreze sufletu-mi sfarsit.

... Iubeste-ma-n octombrie, straino,

Ca suntem fericiti sa ne mintim...

Prin pacla veacului pasind, hai, vino -

Amanti deplini să invatam să fim.

(Boris Ioachim)

Valoare stilistica

     Mi-a spus ca ii place privirea mea salbatica si plina de subinteles, care atinge inimi si taie respiratii, disloca ganduri si rugineste cuvinte. Care curenteaza trairi si ofera oxigen, hraneste zambete, incurajeaza lacrimi si descarcari, de parca ar fi curentul electric al sufletului omenesc. E genul de privire care se opreste in gatul celor care vine in contact cu ea, imi spunea. Privirea cu valoare stilistica. De-ar sti ca pentru orice frumusete candida si fragila exista un pret, ca nimeni nu se naste cu "aceea" stralucire. De-ar sti ca STRALUCIRE inseamna experienta, maturitare, rabdare, pierderi si castiguri. Ei bine, privirea mea s-a lustruit de-a lungul timpului cu lacrimi de roua, daca era dimineata, sau cu lacrimi amare, in cazul noptii. S-a aprofundat cu poezii, cu muzica de suflet si cu zambete, cu asteptari si cuvinte potrivite.

     I-am zis un singur lucru, acela ca privirea mea salbatica e de fapt una imblanzita.

Why worry?

Baby, I see this world has made you sad 
Some people can be bad 
The things they do the things they say

But baby, I'll wipe away those bitter tears 
I'll chase away those restless fears 
And turn your blue skies into gray 

Why worry 
There should be laughter after pain 
There should be sunshine after rain 
These things have always been the same 
So why worry now 
Why worry now 

Listen baby, when I get down I turn to you 
And you make sense of what I do 
And all the isn't hard is the same 

But baby, just when this world seems mean and cold 
Our love comes shinning red and gold 
And all the rest is by the way 

Why worry 
There should be laughter after pain 
There should be sunshine after rain 
These things have always been the same 
So why worry now 
Why worry now 

Dire Straits- Why Worry

Eternal sunshine

M-am trezit legata la ochi

cu o esarfa transparenta,

dar nu vedeam nimic.

Pentru ca mi-am propus 

sa nu ma indragostesc de

ochii tai mici si migdalati,

nici de zambetul tau in

doua buze la fel de fine.

"Mi-e frica sa ma indragostesc

pentru ca nu stiu sa iubesc!"

mi-am zis.

Credeam ca, daca nu te vad,

nu pot visa cu ochii deschisi la tine.

Dar nimeni nu m-a anuntat

de nuanta vocii tale si de

sclipirea din glas care poate

sparge orice intuneric de pe

fata pamantului.

Trandafirul tau alb si 

tacerea din acel moment

m-au facut sa-mi dau jos esarfa

si sa ma trezesc din "orbire".

Si atunci ti-am vazut tristetea, 

dar acest lucru imi poate 

hrani dragostea.

"E timpul sa ma indragostesc

din nou", mi-am zis

a nu stiu cata oara...

Discurs liber

     Stii, n-ai decat sa bolborosesti in nestire cu privirea atintita spre podea, nu mai dau doi bani pe contactul vizual pe care, de cativa ani incoace, refuzi sa il mai oferi. De fapt, poti sa il oferi valizei pline de praf care te asteapta sub pat, poti sa-ti impachetezi toate boarfele care ti-au mai ramas si pe care le-ai mai dobandit de-a lungul timpului. Sa nu cumva sa uiti de blugii aia spalaciti din care taiai in fiecare vara pana au ajuns carpa de sters podeaua. Nici de brelocul cu poza noastra, sau de tricoul in care dormeam in fiecare noapte. Daca vrei, iti fac o lista cu tot ce nu-mi mai foloseste si ma leaga de tine. Pot sa incep cu bucataria si sa termin cu baia, poti sa impachetezi covorul ala oribil pe care ai insistat sa il cumperi si care se asorta atat de bine cu ochii tai falsi. Daca nu-ti intra in valiza, n-ai decat sa-l faci bucatele si sa ii dai foc. Sa iei cu tine si cainele preferat, tine minte ca de acum incolo, el iti va tine de cald.

     Un singurul lucru mai vreau de la tine: cheia! Sa pleci, eu de maine incep o alta viata!

Do Not Stand at My Grave and Weep

Do not stand at my grave and weep,

I am not there; I do not sleep.

I am a thousand winds that blow,

I am the diamond glints on snow,

I am the sun on ripened grain,

I am the gentle autumn rain.

When you awaken in the morning’s hush

I am the swift uplifting rush

Of quiet birds in circling flight.

I am the soft star-shine at night.

Do not stand at my grave and cry,

I am not there; I did not die.

(Mary Elizabeth Frye.)

Blue Day

Sunt trista!

Lasa-ma sa plang

pe umarul tau si

ajuta-ma sa trec cu bine peste

acest hop de amagire care

ma acapareaza.

Unge-mi sufletul cu cele

mai calmante uleiuri,

sterge-mi lacrimile de pe

obraz si spune-mi ca sunt

frumoasa chiar si atunci

cand fata mi-e patata

de plans. Am nevoie!

Ia-ma de mana si

plimba-ma prin adierea

vantului ca sa racoreasca 

sangele care fierbe in mine.

Dar cel mai mult, fa-ma

sa rad. Am cea mai mare nevoie.

Si nu-ti face griji, maine 

voi fi alta. E doar o

zi de tristete!

Unde gandul nu mai e

     Nu pot sa dorm! Insomniile care ma acapareaza noapte de noapte mi-au dat "lumea" peste cap, deoarece orice forma de lumina imi provoaca somnolenta. In schimb, apusul soarelui imi trezeste simturile si vitalitatea, devin energica si plina de viata; imi pun intrebari si caut raspunsuri. Noaptea e muza mea! Sau a fost un timp. Cateodata, tot ce vrei e sa fii in pas cu normalitatea, sa lasi orele noptii sa treaca peste tine dormind, si nu meditand la nemurirea sufletului.
     Desi ma simt obosita, nu pot sa-nchid ochii mai mult de un minut fara sa-mi apara in minte franturi din momente grozave, sau chiar groaznice din viata mea. Cineva spunea odata ca ne aducem aminte de oameni si momente care ne-au marcat, fie negativ, sau fie intr-un mod pozitiv. Acest lucru mi se intampla acum. Imaginea bunicului meu murind, a trupului care s-a cutremurat in spasme, chiar si numai pentru o secunda, bunica mea tipand si tragand de corpul neinsufletit. Cred ca a ratat esentialul. De ce nu lasam oamenii sa moara? Eram pietrificata si fascinata in acelasi timp de acea dovada a trecerii in nefiinta....

     Imediat, placerea cu care citeam ultimul volum din Harry Potter. Desi trebuia sa invat la romana, nu ma puteam desprinde de carte, eram lipita cu mintea si cu sufletul. Aveam cea mai frumoasa senzatie si cel mai adanc sentiment de siguranta atunci cand eram prinsa in lectura acestor carti. Uitand acel moment, ma gandesc ca am devenit tot mai rigida cu trecerea timpului...

     Ah, vara la Bihor! Primul baiat de care m-am indragostit. Imi amintesc zambetul si inocenta din ochi, plimbarile si privirile pe furis. Momentul de ramas bun. L-am tinut in suflet mult timp, mi-e atat de greu sa scot oameni din viata mea, viata mea insemnand de fapt inima mea.

     Nu se numeste atunci vis cu ochii deschisi? Doar ca al meu e cu ochii inchisi, chiar daca nu dorm. E din cauza licorii magice, cu miros de cald si gust amar. Dar si a asternuturilor. Au un miros care-mi trezeste simturile, am impresia ca e motivul amintirilor care-mi apar si dispar intr-un mod dubios. Miros a amintire...

     Totusi, cea mai buna modalitate de a scapa de acest miros persistent ar fi pur si simplu sa-l inlocuiesc.