Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările

12 noiembrie 2013

Ca un soare in luna decembrie


Toata lumea ma cauta
prin cele mai intunecate cotloane
sa imi arate ca visul nu
s-a sfarsit. Ba mai mult,
nici vis nu prea mai este.
Si abia asteapta sa imi puna
arii triste, sa ma intampine
cu muzica pe care m-am fortat
s-o uit. Oamenii astia vor 
sa-mi fure si ultima picatura 
de lacrima pe care sufletul meu 
ciopartit mai e in stare s-o produca.
Se hranesc cu obraji umezi
si cu inghitituri in sec.
Si imi invadeaza intimitatea,
imi vand iluminatori de inimi
pentru a ma lauda cu ea, 
insa nu vor decat sa-mi amintesc
ca am o inima goala si pala,
ca un soare in luna decembrie.
Pana si strazile comploteaza
impotriva fericirii mele, cu
frunzele cazute si adormite,
amintindu-mi de doua corpuri
adormite care plutesc in nimicnicia 
noptii. Trenurile si gara, zapada
si cafeaua amara imi rascolesc
simturile, iar si iar.
Lumea ma cauta; ma obliga
sa nu uit ceea ce urlu sa uit.






27 ianuarie 2013

Un virus numit timp

 
   Timpul are doua taisuri. Odata cu trecerea lui devenim mai experimentati, mai intelepti, dar imbatranim. Timpul vindeca ranile, dar odata cu acestea "se usuca" si amintirea momentelor de neuitat. Nu le uitam, nu despre asta e vorba , dar nu mai inseamna nimic pentru noi, nu ne ma ating cum au facut-o. As avea sa mai pot avea fluturi in stomac cum aveam candva, nu mai stiu cum e. Era bine, dar in acelasi timp aveam o senzatie de neputinta. Timpul mi-a luat fluturii. Ii mai vreau, dar nu mai sunt si nu stiu ce sa fac ca sa-i mai am o zi sau doua. I-am avut multe zile si nici nu am observat disparitia lor. Nu mai stiu cand au plecat. Abia dupa un timp ceva lipsea. Erau ei, pe care i-am cautat, dar nu i-am mai gasit.
   Ii mai caut uneori, dar zilele astea m-am oprit. Pentru ca mi-am dat seama ca suntem neputinciosi in fata lor. Ei m-au parasit si tot ei ma vor cauta din nou. Ii astept iar.
 
   Timpul mi-a facut ceva, mi-a spalat creierul; pentru ca am renuntat la ceea ce imi placea sa fac cel mai mult. Sa imi fac in fata casei un ghetus si sa stam pana tarziu in noapte la lumina zapezii, sa ne imaginam ca suntem la un concurs de patinaj artistic. Acum...am grija sa nu alunec. Am uitat cum eram candva.
   Si muzica...dansam si ne visam undeva pe o scena. Visam la o chitara, o doream din suflet, improvizam una din pusca de jucarie a fratelui meu. Cand am avut chitara, deja imi disparuse acel entuziasm pe care l-am avut mai demult. S-a mai pastrat o firimitura, dar se pare ca nu a fost indeajuns. Unele lucruri trebuie facute la timp. Acum, chitara e prafuita, iar eu stau si ma uit la ea, intrebandu-ma oare de ce tot aman... cand visam la asta.
   Nimic nu e pe gratis, primim ceva, dar neaparat dam altceva la schimb, fie ca o facem in mod constient sau nu. Uneori ne dam seama ca am pierdut ceva abia peste ani. Sau poate chiar deloc.
   Cand eram mica, puteam sa privesc toti oamenii in ochi, absolut toti. Si nu ma gandeam de doua ori inainte sa spun un lucru. Eram atat de curajoasa, credeam ca nu voi muri vreodata, pentru ca in mintea mea oamenii care nu vor sa moara nu mor pur si simplu.

   Stiu ca suntem intr-o continua schimbare, dar de ce pierdem ce era mai placut? Acum de ce nu mai e asa? Cum a spus cineva odata, cred ca m-am imbolnavit. Cresterea asta in lungime si latime, machiajul, sutienul, tocurile, serviciul, seriozitatea si...supa de legume (copiii urasc legumele). E o boala. Undeva, intr-un anumit punct ne imbolnavim. De aceea murim, pentru ca incepem sa suferim de cea mai necrutatoare boala. Nu stiu niciun medicament, poate nici nu este.

Intrebarea e cum sa facem sa evitam aceasta boala?








5 iulie 2011

Bucuria de a ramane copil


 Am fost copii. Dintr-un anumit unghi, a fi om mic este cea mai usoara si frumoasa perioada pe care o poate trai un om. Un copil nu are grija zilei de maine, nu il preocupa problemele societatii, nu cunoaste ipocrizia, pentru el nu exista oameni care ar putea vreodata sa ii faca vreun rau. Inocenta este caracteristica definitorie, mama il  iubeste si il  pupaceste mereu, toate animalutele de plus ii zambesc.
   Orice poate fi impiedicat in ochii unui copil. Imi aduc aminte de un gand care nu-mi dadea pace cand eram micuta, pe la 5-6 ani. Oamenii mureau mereu. Mureau vecini, rude, batrani. Zilnic auzeam la stiri despre misterioasa moarte care nu ierta pe nimeni. Vedeam oamenii care plangeau dupa cei care au murit. Ii vedeam tristi, indurerati. De la ei nu am inteles exact ce este moartea, ci ca este ceva rau. Ma gandeam la cei care au murit si oricat as fi incercat, nu reuseam sa ii inteleg. Ii desconsideram. De ce au fost neputinciosi in fata mortii? Concluzia mea a fost ca eu nu voi muri pentru ca sunt puternica, pentru ca ma pot misca, nu voi pati ca oamenii care stau intr-un sicriu nemiscati, surzi la suspinele si vaietele celor dragi. Fiind copil, aveam elixirul tineretii, eu si moartea nu ne vom intalni vreodata.
   Dintr-un alt unghi, a fi copil pentru unii copii inseamna o usa inchisa pe care e interzis sa o deschida, cel putin pana nu devin oameni mari. Oamenii mari spun ca cei mici nu au voie sa asiste la discutiile lor, iar daca se intampla sa isi dea cu parerea, nu sunt luati in seama ( ca doar nu stiu ei ce zic). Nu au voie sa poarte pantofii cu toc ai mamei si sa se dea cu ruj, pentru ca sunt prea mici. Li se explica ca vor creste si atunci vor putea sa faca ceea ce fac si ei.
   Idiotul lui Dostoievski este omul perfect, fiind un copil care, desi este adult, si-a pastrat gandurile, trairile copilariei, inocenta, inocenta vazuta ca o ciudatenie in societate. Uite ce crede printul Miskin despre copii!

  Copilului poti sa ii spui tot. M-a mirat intotdeauna ideea gresita pe care adultii si-o fac despre copii. Ce putin ii cunosc si-i inteleg chiar si parintii insisi. Nu trebuie sa le ascundem nimic copiilor sub pretext ca sunt inca mici si ca la varsta lor e prea devreme sa cunoasca unele lucruri. Ce trista si nenorocita mentalitate. Si cat de bine isi dau seama copiii ca parintii lor ii considera drept niste nestiutori si inapti sa inteleaga, cand in realitate ei inteleg totul! Oamenii mari nici nu banuiesc ca pana si in chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extrema importanta. ( Idiotul Fiodor M. Dostoievski)
 Pentru ca universul celor mari ne este interzis, toti vrem sa crestem, sa fim mari, sa conducem masina, sa ne vopsim parul, unghiile, buzele, sa mergem la serviciu. Asta vor copiii, nestiind ce inseamna cu adevarat a fi om mare...  Asa, isi pierd toate gandurile pe care le aveau ca si copii, toata frumusetea pe care o vedeau in tot ce ii inconjoara a disparut, fiind preocupati sa devina adulti. De multe ori, adultii incearca sa devina copiii care au fost...
  Oamenii mari m-au invatat ca moartea este unul dintre cele mai groaznice lucruri posibile. Daca nu ii luam in seama, probabil ca as fi gandit si eu ca Marin Preda, ca Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimantator.

  Cu toate acestea, de multe ori ma bucur de faptul ca am ramas un copil, cu credinte si temeri pe care nici un om mare nu a reusit sa mi le schimbe si nici nu m-a facut sa mi le schimb. Timpul trece, sau cum spune o prietena, noi trecem prin timp. Vreau ca, trecand prin timp sa nu fiu singura, ci sa car dupa mine amintirile de copil asa cum o locomotiva trage dupa ea toate vagoanele. Numai asa poate fi numit tren.