25 octombrie 2013

Tristete cronica


     Sufar de o tristete cronica inca din ziua in care am primit primul sarut pe frunte, un sarut al "tristetii". Ai mei nu si-au dat seama ca sunt un copil trist, chiar daca semnele tristetii erau destul de proeminente. Imi placea sa stau cu batranii, sa ii ascult, sa ma las rasfatata. Apoi, cativa ani mai tarziu, am deschis prima carte si am ramas fascinata de obiectul in sine, desi nu stiam sa citesc. S-a creat o legatura intre mine si acel "lucru" total necunoscut, deoarece nu fusesem familiarizata cu el. Mirosul, forma, praful si culoarea imi intrasera in pori si imi deschisesera mintea spre noi orizonturi. De atunci, cartea mi-a ramas draga, i-a luat locul ursuletului de plus sau papusii, care ar fi trebuit sa fie preocuparea mea principala. In acea vreme, tristetea a atins un nou stadiu. Au incercat sa ma trateze impotriva ei prin cele mai puternice antibiotice spirituale care aveau gust de ciocolata.
     Am luptat cu boala mea obligandu-ma sa uit cine sunt si interzicandu-mi sa mai fac ce ma pasiona. Mama imi stergea in fiecare seara orgoliul cu un burete inmuiat in apa cu otet, iar de canceroasa tristete incerca sa scape ignorand-o.
     Nu a inteles nimeni ca mi-am format niste anticorpi deosebit de puternici care faceau fata presiunilor.

     Sunt bolnava! Boala mea se numeste tristete. Nu stiu in ce stadiu este, nu stiu daca are finalitate.Nu pot sa scap de ea, pot doar sa o tin in frau prin caldura si zambete. Chiar daca au existat momente si intamplari in viata mea care mi-au agravat boala, eu consider sa cred ca sunt pe calea cea buna.
Trimiteți un comentariu