1 februarie 2013

Zidul si Gandul



    Odata, demult, m-am trezit intr-o dimineata si m-am uitat in jurul meu. Era pustiu, pentru ca nu exista nimic in afara de cerul albastru si de iarba permanent verde. Era pustiu chiar daca mirosul ierbii ma incalzea noaptea in timp ce dormeam, dar mai ales pentru ca nu cunosteam decat doua culori si un singur miros. Iar eu vroiam altceva, tanjeam dupa lucruri care sa nu aiba legatura cu cerul si cu iarba.
   Am cautat timp de cateva zile un Gand care ma va ajuta sa construiesc ceva nou si inedit pentru mine. Gandul acela imi va declansa ideea...o idee venita dintr-o alta galaxie, dar pe care eu o voi afla si intelege pe deplin. Si am gasit Gandul. Parea maret, misterios, neobisnuit si...unic, tocmai pentru ca nu mai avusesem vreodata alt Gand. Chiar si asa, imi parea cunoscut si reusea sa ma faca sa ma simt relaxata, poate si pentru ca Gandul acesta avea ochii de culoarea ierbii care ma inconjura si ma tinea in brate noaptea.
   Gandul mi-a spus sa construiesc un zid de la sufletul ierbii pana la amintirea norilor, cu promisiunea ca, la terminarea lui, nu voi mai avea nevoie de nimic altceva. Asa a inceput o noua etapa in viata mea, numita "contruirea zidului". Gandul era prezent zilnic in mintea mea, ma ajuta si imi dadea indicatii, iar acest lucru a fost definitoriu pentru vointa mea. Dar a trebuit sa renunt la albastrul pur al cerului, pentru ca zidul il intuneca, apoi iarba nu a mai fost atat de verde, a inceput sa se ofileasca, nemaiavand Lumina si Caldura. Dar eu nu am observat acest lucru. Eram preocupata numai si numai de construrea zidului. Gandul m-a invatat cum sa intaresc constructia astfel incat nimic, nicio furtuna sa nu o slabeasca. M-a invatat cum sa-mi amintesc intotdeauna de munca mea, pentru ca aceasta va dainui mereu daca voi asculta de El. Si am ascultat...
   A rezultat un zid interminabil, fara inceput si fara sfarsit. Eram foarte mandra de munca mea, zidul devenind chiar motivul pentru care eu traiam. Nu-mi pusesem nicio intrebare: la ce-mi foloseste? de ce exista? de ce ma bucura?...si cate alte de ce-uri. Nu mai existau intrebari in viata mea, eram perfect multumita. Iar Gandul era mereu cu mine, intarindu-mi convingerile. Zidul era puternic si inalt, cu miros de castane coapte si ploaie...(asta uneori), in dungi si pete maronii si verzui, dar uneori le vedeam caramizii, chiar rosii.
   Dar, intr-o alta zi, nici nu mai stiu cand (intr-o miercuri sau sambata), Gandul a plecat. A plecat fara niciun cuvant, nici macar nu mi-a spus "adio". In acel moment au inceput sa apara toate acele intrebari la care eu nici macar nu visasem. Si, ca un bonus, am devenit tristetea intruchipata. Gandul nu mai exista, iar eu eram prinsa intre un zid infinit si propriul meu corp. Nu mai intelegeam de ce am facut ce-am facut, as fi avut din nou nevoie de sfaturile si alinarea Gandului.

  M-am hotarat sa scap de zid, sa revin la lumea de dinainte. Dar mi-a fost imposibil. Am vrut sa-l sparg, dar era mult prea puternic, exact cum fusesem invatata sa-l fac. Am vrut sa-l ocolesc, dar era peste tot. Singura solutie era sa trec peste el si sa incep o viata noua in spatele lui, dar sa ma indepartez atat de tare, incat el nici sa nu mai existe in amintirile mele. Am vrut sa incep o noua viata. Am incercat sa ma catar si am vrut sa-l sar, dar era prea fin, piciorul imi aluneca. Si oricum, imi parea tare inalt.
  Au trecut zile, poate chiar saptamani plangandu-mi de mila. Eram stoarsa de viata, vlaguita, chinuita. Culorile si finetea zidului aveau grija sa-mi aminteasca de prezenta Gandului. In acest fel, niciodata n-am putut sa-l uit.
   Ca o ultima solutie, a aparut o scara in fata mea, o scara care ar fi trebuit sa fie salvarea pe care am tot asteptat-o. Nu mi-a oferit multe informatii despre ea, nu era atat de "vorbareata" ca si Gandul, dar mi-a spus clar ca ma ajuta sa trec peste zid. Era o scara mica, dar parea puternica pentru ca lucea. Era aur. Chiar si asa, eram sigura ca pot sa trec zidul. M-am urcat pe scara, iar cand am ajuns la ultima treapta, aceasta s-a rupt. Era bucatele, masivitatea ei era doar o iluzie. M-am lovit la cap si la mana, iar daca inainte imi plangea numai sufletul, acum imi plangea si trupul. Sufeream. Am plans pana nu am mai avut lacrimi, apoi le-am cules pe cele de pe jos si am plans din nou. Asta faceam toata ziua si toata noaptea. Nu mai puteam sa ma gandesc la o alta solutie, pentru ca mintea imi era chinuita.
   Insa, a aparut o alta scara de nicaieri, probabil atrasa de plansul meu. Mi-a spus ca vrea sa trecem dincolo de zid impreuna. Nu mi-a pus nicio alta intrebare si nici eu ei. Scara aceasta era mult mai inalta, dar parea mai fragila si nici nu era atat de stralucitoare. Mi-a mai spus ca nu a avut timp sa se lustruiasca si vopseasca, fiind mereu in cautarea "cuiva". M-am urcat si totul a decurs bine, am ajuns la capat, vedeam cerul si iarba de dincolo de zid. Dar nu puteam...ceva din mine pierea daca reveneam la viata de dinainte. Am coborat si, fara  vreun cuvant, am luat o piatra si am sfaramat inima scarii, de doua ori inca, ca sa fiu sigura. Scara a cazut la picioarele mele alaturi de cea de dinainte.
   Acum, stau si privesc zidul cu o fata senina si uscata, cu bucati de lemn si aur la picioarele mele. Nu mai gasesc nici lacrimile, nici un nou miros sau o alta culoare. Zidul nu mai imi transmite nimic.
 
   Stiu doar ca mi-e tare dor de Gandul, singurul care ar avea o solutie pentru mine.. Dar Gandul nu se mai intoarce.
























Trimiteți un comentariu