Un buchet de suflet

          And love in your heart wasn`t put there to stay...


     Ma visez ca fiind o gradina plina cu flori, cu felurite specii si miresme. Aceste flori sunt diferitele mele sentimente si stari, iar insemnnatatea culorilor variaza, de la liniste si calm, trecand prin dragoste pana la dispret.
     O buna perioada de timp am crezut cu tarie ca detin o gradina speciala, frumoasa, la fel ca si cele din reviste, dar adevarul este ca nu am stiut niciodata cum arata o astfel de "gradina" in realitate.

     Trandafirii sunt cei mai aratosi, au cea mai puternica si intensa culoare, mai ales daca e vorba de rosu imperial. Dar sunt pretentiosi, necesita o ingrijire aparte, trebuie sa ai rabdare, sa astepti sa treaca timpul pentru a te bucura de frumusetea lor. In plus, pe cat de mareata este frumusetea, pe atat de inselatori sunt spinii pe care-i poarta. Mici si abili, subtiri si puternici. Atat de multumita am fost de rodul muncii mele, de tufa de trandafiri din mijlocul gradinii, care reprezenta de fapt sufletul acelei parti arabile, incat eram hotarata ca nu oricine va avea parte de ea. Deci, nu oricine va primi trandafirul sufletului meu. Asta pentru ca toate celalalte flori se invarteau in jurul lui. Am avut grija sa ofer cate un trandafir persoanelor dragi din viata, si, cu la fel de multa atentie, am indepartat toti spinii, astfel incat sa se cunoasca numai frumusetea si eleganta lui. Atat, fara alta parte negativa care ar putea intepa.

     Liliacul imi era lumina si caldura. Niciodata nu l-am considerat un arbust decorativ cu flori, ci o floare fina, mareata, atat de parfumata incat avea nevoie de sustinerea lemnului. Partea care m-a intristat era scurta lui viata, nu apucam sa ma imbat cu mireasma lui, iar cei carora le ofeream un imens buchet, ori se plangeau de florile care cadeau, ori de mirosul puternic pe care nu-l suportau. Chiar si asa, am ramas cu satisfactia ca in fiecare an voi avea parte de el.

     Printre lalele, margarete si crini, floarea care ma reprezenta cel mai bine era o orhidee. Una singura, din miile de specii care exista. Desi mi se parea ca are o forma ciudata, raritatea acesteia ma facea sa cred ca este asemanator de pretioasa. Movul acela orbitor... Ah! nu stiu ce sa fac cu ea, e unica, nu sunt in stare nici macar eu sa o mangai, sa o miros sau sa o ingrijesc, sa o iubesc. Pare atat de fragila si impune un respect deosebit. Cum as putea atunci sa o ofer altcuiva? Ar insemna sa am mai multa incredere in persoana respectiva decat am in mine insami.

     Sufletul meu e o gradina cu flori. Florile nu cresc in copaci, ci trebuiesc plantate, udate, ingrijite si iubite. De asemenea, nu traiesc vesnic, ci se ofilesc...

Zidul si Gandul

    Odata, demult, m-am trezit intr-o dimineata si m-am uitat in jurul meu. Era pustiu, pentru ca nu exista nimic in afara de cerul albastru si de iarba permanent verde. Era pustiu chiar daca mirosul ierbii ma incalzea noaptea in timp ce dormeam, dar mai ales pentru ca nu cunosteam decat doua culori si un singur miros. Iar eu vroiam altceva, tanjeam dupa lucruri care sa nu aiba legatura cu cerul si cu iarba.
   Am cautat timp de cateva zile un Gand care ma va ajuta sa construiesc ceva nou si inedit pentru mine. Gandul acela imi va declansa ideea...o idee venita dintr-o alta galaxie, dar pe care eu o voi afla si intelege pe deplin. Si am gasit Gandul. Parea maret, misterios, neobisnuit si...unic, tocmai pentru ca nu mai avusesem vreodata alt Gand. Chiar si asa, imi parea cunoscut si reusea sa ma faca sa ma simt relaxata, poate si pentru ca Gandul acesta avea ochii de culoarea ierbii care ma inconjura si ma tinea in brate noaptea.
   Gandul mi-a spus sa construiesc un zid de la sufletul ierbii pana la amintirea norilor, cu promisiunea ca, la terminarea lui, nu voi mai avea nevoie de nimic altceva. Asa a inceput o noua etapa in viata mea, numita "contruirea zidului". Gandul era prezent zilnic in mintea mea, ma ajuta si imi dadea indicatii, iar acest lucru a fost definitoriu pentru vointa mea. Dar a trebuit sa renunt la albastrul pur al cerului, pentru ca zidul il intuneca, apoi iarba nu a mai fost atat de verde, a inceput sa se ofileasca, nemaiavand Lumina si Caldura. Dar eu nu am observat acest lucru. Eram preocupata numai si numai de construrea zidului. Gandul m-a invatat cum sa intaresc constructia astfel incat nimic, nicio furtuna sa nu o slabeasca. M-a invatat cum sa-mi amintesc intotdeauna de munca mea, pentru ca aceasta va dainui mereu daca voi asculta de El. Si am ascultat...
   A rezultat un zid interminabil, fara inceput si fara sfarsit. Eram foarte mandra de munca mea, zidul devenind chiar motivul pentru care eu traiam. Nu-mi pusesem nicio intrebare: la ce-mi foloseste? de ce exista? de ce ma bucura?...si cate alte de ce-uri. Nu mai existau intrebari in viata mea, eram perfect multumita. Iar Gandul era mereu cu mine, intarindu-mi convingerile. Zidul era puternic si inalt, cu miros de castane coapte si ploaie...(asta uneori), in dungi si pete maronii si verzui, dar uneori le vedeam caramizii, chiar rosii.
   Dar, intr-o alta zi, nici nu mai stiu cand (intr-o miercuri sau sambata), Gandul a plecat. A plecat fara niciun cuvant, nici macar nu mi-a spus "adio". In acel moment au inceput sa apara toate acele intrebari la care eu nici macar nu visasem. Si, ca un bonus, am devenit tristetea intruchipata. Gandul nu mai exista, iar eu eram prinsa intre un zid infinit si propriul meu corp. Nu mai intelegeam de ce am facut ce-am facut, as fi avut din nou nevoie de sfaturile si alinarea Gandului.

  M-am hotarat sa scap de zid, sa revin la lumea de dinainte. Dar mi-a fost imposibil. Am vrut sa-l sparg, dar era mult prea puternic, exact cum fusesem invatata sa-l fac. Am vrut sa-l ocolesc, dar era peste tot. Singura solutie era sa trec peste el si sa incep o viata noua in spatele lui, dar sa ma indepartez atat de tare, incat el nici sa nu mai existe in amintirile mele. Am vrut sa incep o noua viata. Am incercat sa ma catar si am vrut sa-l sar, dar era prea fin, piciorul imi aluneca. Si oricum, imi parea tare inalt.
  Au trecut zile, poate chiar saptamani plangandu-mi de mila. Eram stoarsa de viata, vlaguita, chinuita. Culorile si finetea zidului aveau grija sa-mi aminteasca de prezenta Gandului. In acest fel, niciodata n-am putut sa-l uit.
   Ca o ultima solutie, a aparut o scara in fata mea, o scara care ar fi trebuit sa fie salvarea pe care am tot asteptat-o. Nu mi-a oferit multe informatii despre ea, nu era atat de "vorbareata" ca si Gandul, dar mi-a spus clar ca ma ajuta sa trec peste zid. Era o scara mica, dar parea puternica pentru ca lucea. Era aur. Chiar si asa, eram sigura ca pot sa trec zidul. M-am urcat pe scara, iar cand am ajuns la ultima treapta, aceasta s-a rupt. Era bucatele, masivitatea ei era doar o iluzie. M-am lovit la cap si la mana, iar daca inainte imi plangea numai sufletul, acum imi plangea si trupul. Sufeream. Am plans pana nu am mai avut lacrimi, apoi le-am cules pe cele de pe jos si am plans din nou. Asta faceam toata ziua si toata noaptea. Nu mai puteam sa ma gandesc la o alta solutie, pentru ca mintea imi era chinuita.
   Insa, a aparut o alta scara de nicaieri, probabil atrasa de plansul meu. Mi-a spus ca vrea sa trecem dincolo de zid impreuna. Nu mi-a pus nicio alta intrebare si nici eu ei. Scara aceasta era mult mai inalta, dar parea mai fragila si nici nu era atat de stralucitoare. Mi-a mai spus ca nu a avut timp sa se lustruiasca si vopseasca, fiind mereu in cautarea "cuiva". M-am urcat si totul a decurs bine, am ajuns la capat, vedeam cerul si iarba de dincolo de zid. Dar nu puteam...ceva din mine pierea daca reveneam la viata de dinainte. Am coborat si, fara  vreun cuvant, am luat o piatra si am sfaramat inima scarii, de doua ori inca, ca sa fiu sigura. Scara a cazut la picioarele mele alaturi de cea de dinainte.
   Acum, stau si privesc zidul cu o fata senina si uscata, cu bucati de lemn si aur la picioarele mele. Nu mai gasesc nici lacrimile, nici un nou miros sau o alta culoare. Zidul nu mai imi transmite nimic.
 
   Stiu doar ca mi-e tare dor de Gandul, singurul care ar avea o solutie pentru mine.. Dar Gandul nu se mai intoarce.