Regret

     Îmi pare rău pentru fiecare dată în care nu am iubit. În care nu am iubit mai mult. Am permis să fiu acaparată de orgoliu, în loc să fiu prădată de dragoste și duioșie, ca doar asta urmăream. Urăsc orgoliul, nu aduce nimic bun în viețile oamenilor, e ca o buruiană între spicele de grâu, e pleavă și otravă pentru suflet. Face să ți se zbârcească întreaga existență și nu folosește la nimic. Adevărat spun că nu m-am ales cu nimic bun de pe urma orgoliului, nu mai mult decât niște răni destul de adâncite. Vezi tu, puteam să mai am amintirea unor zile în care zâmbeam și nu cunoșteam supărarea. Până într-un anumit punct, oamenii cunosc numai ceea ce li se permite să cunoască. Apoi, într-o seară, sau chiar în orice moment al zilei, în orice ipostază, poți să-ți dai seama că there`s more and...it`s up to you...
     Dar puteam! Eu puteam, nimeni altcineva. Fiecare privire crâncenă putea sa fie înlocuită cu acea strălucire pe care o au ochii mei câteodată. Fiecare spate întors putea sa însemne încă o îmbrățisare, sau fiecare minut în care am așteptat ca celălalt să facă primul pas a fost un minut pierdut pe veci. Pentru că minutele nu se mai întorc. Puteam să-mi strâng în mână o altă mână și să însemne ceva.În consecință, nu suntem niște proști, noi oamenii? Avem totul, nu trebuie decât să urmăm niște pași, o rețetă simplă, drumul pietruit cu cărămizi galbene. Pentru că în curând vom ajunge îngrășământ pentru narcise.
     Chiar dacă știu ce este de făcut și ce doresc să fac în viitor, am regrete. Regretele sunt sănătoase până la urmă, sunt un fel de părinte care îți atrag atenția ca ai clacat undeva. Îmi pare rău că nu am fost un numărător al ploii sub cerul înalt și calm, un discipol al celui mai veritabil maestru...

Stăteam întinsă pe iarbă...

• 

Stăteam întinsă pe iarbă

şi mă gândeam la Tot,

iarba mirosea atât de bine...

a mare şi a sare,

la sfârşit puţin a soare.

Închideam ochii şi mă simţeam

frumoasă, ca o perlă dintr-o scoică.

Simt că îmbătrânesc, mi-am zis,

iar ecourile inocenţei 

erau tot mai scăzute.

Băiatul acela mă tot privea

cu neclaritate, mai albastră

decât ochii lui...

Vino să visăm împreună, întinde-te

lângă mine pe iarba cu miros

de pădure!

Nu te deranja să

mă iubeşti.

Pentru că, în curând

amândoi vom fi praful de stele

din ochii fiecărui

visator.

Stăteam întinşi pe iarbă

şi ne gândeam la Tot.

Pe drumuri pietruite

     Nu dormisem bine, mă tot trezeam noaptea din cauza unui vis sau a zgomotelor pe care le făceau nocturnii p-afară. Urăsc viaţa de noapte gălagioasă, nu îi înţeleg rostul, noaptea e pentru gânduri, decizii, contemplări, nu pentru ieşirea la iveală a animalului. O fi şi din cauza căldurii execesive...oricum...
     Eram nemulţumită că fix eu urma să merg în Kikinda, chiar dacă nu cunoşteam limba şi niciun alt membru al echipei, ma gândeam c-aş putea să renunţ, şi aşa eram în urmă cu munca pe care o aveam de făcut, iar examene aveam chiar în acea zi. Dar iată-mă, pe drumuri vechi, pietruite, mergând dintr-un loc în altul, unde ne aşteptau oameni dispuşi să ne împărtăşească povestea vieţii lor, sau ceea ce ştiu ei mai bine să facă. Evident ca am trecut de la o stare la alta, nervozitate, frustrare, tristeţe, nepăsare...dar şi mulţumire că mi-am dat seama de nişte lucruri, în ce sunt ancoraţi aceşti oameni, câte asemănări există între noi...
     Îmi vine să plâng, nu înteleg ce se vorbeşte, nu pricep o boabă, nici jumătate de boabă. nimic. Nu pot decât să citesc în ochii care strălucesc ca povestesc ceva frumos, marcant, important. Nu e corect, vreau şi eu! Eram ca un copil bosumflat, care nu primeşte ceea ce-şi doreşte. Oare ce mai urma, să mă dau cu fundul de pământ? Eram ca un surd, nu auzeam nimic...măcar de puteam să citesc pe buze. Apoi, mi-am amintit de Amos Oz, de cartea lui Rime despre viaţă şi moarte, în care am aflat că atunci când era mic mergea cu părinţii la tot felul de întâlniri culturale, dar era lăsat singur pe un scaun. Observa oamenii din jurul lui şi le construia propria poveste, îşi imagina cel mai mic detaliu. Nimic nu mă opreşte să fac la fel.
 Aşadar, am descoperit o lume interesantă. oameni care ţin la integritatea lor, unde familia şi tradiţia sunt în prim plan. Nu voi scrie acum despre oamenii pe care i-am întâlnit şi m-au impresionat. Sunt obosită, mi-e somn, mâine am examen, dar pot să zâmbesc. Oamenii pot fi atât de frumosi!

Cabaret

Crezi că viața este un Cabaret?

Absolut.

Ce de costume! Dragostea parinților

mei le-au făcut. Sunt frumoase, nu?

Au costat copilăria mea.

Și acum îmi mai este foame

de Ea.

Ce coafuri, machiaje și fețe expresive!

Rămân uimită...

Timpul meu le-a petrecut

să le migălească.

Ce de trupuri zvelte și ce 

Coregrafie! Uite, actorii își

mai aruncă niște ocheade,

se ating lasciv și își zâmbesc diavolesc.

Mda, sunt ispitele pe care

mi le aruncă existența zilnic, iar

eu ciugulesc ce pot să prind, pentru

că nu sunt singura artistă

Și se trage cortina. S-a terminat.

Sunt doar eu căzând în genunchi

și renunțând. E doar un ”nu mai pot”.

Adevărul este că s-au dus să-și 

schimbe costumele.

Se întorc imediat.

Inimă arsă și alte romanțe

     Hemingway spunea despre scriitorul adevărat că: ”Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș.” Cu atât mai greu de atins devine această sarcină pentru scriitorii postmoderniști, care par umbriți de măreția operelor premergătorilor. Însă, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio reușește să ne surprindă prin stilul său original și prin problemele asupra cărora atrage atenția, motivația Juriului Nobel atunci când i-a decernat premiul fiind, printre altele: ”explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”

     Inimă arsă și alte romanțe ne dezvăluie o lume neiertătoare în care ești obligat să înveți să trăiești, după ce viața te supune unor teste care îți pot lăsa cicatrice atât pe suflet, cât și pe trup. Întregul univers  pare că se învârte lent și plin de rabdare în jurul unor femei puternice (în esență) care țin să lupte împotriva condiției lor, dar care sfârșesc resemnate, vădit acaparate de amintiri sau chiar prădate morții (cazul negresei Kalima).

      Sora cea mare Clemence resimte evocarea fericitei copilării alături de Pervenche (”Clemence nu a uitat. Strada era a lor. Fetele se țineau de mână și înaintau, pe toată lățimea drumului, cu pași cadențați. Cântau: Amo, ato, matarilerilero!”). Copila Pervenche își găsește sentimentul de libertate, după o succesiune de alegeri greșite,  în ființa căruia îi dă viață. Iar Helene, nu în ultimul rând, spera într-o metamorfozare (”viața avea să prindă din nou forțe proaspete și avea să fie frumoasă, bogată în experiențe și noutăți”). Adolescenta din În căutarea aventurii se află în căutarea identității, având certitudinea că raspunsurile nu se găsesc în actuala societate, în care ”arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.” Cele Trei Aventuriere sfidează și dispersează cutumele societății, trezind un sentiment de reală admirație în ochii autorului. Iar Kalima este cea care înfruntă viața, literalmente:”despuiată, pe marmura rece de la morgă.”  Unele femei reușesc să rămână modele demne de urmat pentru niște tineri care au avut norocul să le întâlnească, este exemplul protagonistelor din Vânt de miazăzi și Comoară.

     Textul ne atrage atenția că în aceste ființe capabile de trăiri puternice, se găsește autenticitatea umanității, mai ales datorită felului în care acestea sunt privite de autor, adică cu deosebită înțelegere și admirație, cu emoție, pentru că au dovedit rezistență în ciuda ”inimii arse”. Pentru că suferința omului rămâne ascunsă, nu este perceptibilă, dar asta nu o face neînsemnată. Pentru că atunci ”Când un munte arde toată lumea știe./Dar când inima arde, cine știe?”

Acasă

     A trecut ceva timp de când nu am mai fost acasă. Cheie nu mai am de mult, dar nu m-a deranjat să aştept până a venit cineva să-mi deschidă. Era bine, era însorit, iar tăcerea  cu care mă obişnuisem în copilărie mi-a intrat treptat în piele, apoi a trecut în muşchi şi oase. Uşa de la camera mea era închisă. De când am plecat, nu a mai intrat nimeni acolo, ai mei au dorit să rămâne intactă, ca nu cumva să fie alterată vreo părticică din mine.
     "Dar am pierdut cheia!" le-am zis. "Nu-i nimic, facem o altă cheie!".
     În timp ce o priveam, îmi trecea prin minte că e aceeaşi cheie, reînoită. Depinde de câte ori o voi folosi, în funcţie de asta se va uza.
      Camera mea a fost exact cum am lasat-o, cu sutele de carţi împrăştiate, cu patul nefăcut de unde se putea observa cearceaful pe jumătate jos. Însă, lipsa mea a adunat multă mizerie şi praf. Mă durea camera...Trebuia să fac Curăţenie. Am schimbat aşternuturile care miroseau a el şi le-am băgat la spălat. Izul impregnanat de acea combinaţie de tutun şi transpiraţie nu mai era un capriciu.  Am tras draperiile şi m-am văzut pe mine uitându-mă pe fereastră. Am deschis geamul şi am aerisit încăperea, am aşteptat un timp în care toate acele mirosuri au fost înlocuite cu altele noi. Am măturat praful care colcăia de secole, chiar şi pânzele de păianjen de pe pereţi. Cumva, trebuia să curăţ zidurile şi uşa, să le frec bine cu o cârpă, pentru că ele ştiu cel mai bine că a existat iubire. Am rearanjat hainele în dulap, iar pe cele pe care ştiam că nu le voi mai purta, le-am aruncat. Am oferit un alt sens şi o altă viziune carţilor de care nu s-a atins nimeni. Într-un final, am făcut o baie lungă care să dizolve tot praful pe care l-am purtat şi inhalat de-a lungul timpului.
     Gata, e curat. Străluceşte chiar. Nu rămâne decât să mă odihnesc în patul meu cu alte aşternuturi, iar de mâine să încep o altă zi de care să mă bucur. Ce bine e acasă...! Cum e un vers din Pink Floyd:
"Open your heart. I`m coming home."

Te aştept: Intră!

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o... şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă făr` de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept,

Numai singur tu de-acum poţi...te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

Vasile Voiculescu