Hemingway spunea despre scriitorul adevărat că: ”Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș.” Cu atât mai greu de atins devine această sarcină pentru scriitorii postmoderniști, care par umbriți de măreția operelor premergătorilor. Însă, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio reușește să ne surprindă prin stilul său original și prin problemele asupra cărora atrage atenția, motivația Juriului Nobel atunci când i-a decernat premiul fiind, printre altele: ”explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”
Inimă arsă și alte romanțe ne dezvăluie o lume
neiertătoare în care ești obligat să înveți să trăiești, după ce viața te
supune unor teste care îți pot lăsa cicatrice atât pe suflet, cât și pe trup.
Întregul univers pare că se învârte lent
și plin de rabdare în jurul unor femei puternice (în esență) care țin să lupte
împotriva condiției lor, dar care sfârșesc resemnate, vădit acaparate de
amintiri sau chiar prădate morții (cazul negresei Kalima).
Sora cea mare Clemence resimte evocarea
fericitei copilării alături de Pervenche (”Clemence
nu a uitat. Strada era a lor. Fetele se țineau de mână și înaintau, pe toată
lățimea drumului, cu pași cadențați. Cântau: Amo, ato, matarilerilero!”). Copila
Pervenche își găsește sentimentul de libertate, după o succesiune de alegeri
greșite, în ființa căruia îi dă viață.
Iar Helene, nu în ultimul rând, spera într-o metamorfozare (”viața avea să
prindă din nou forțe proaspete și avea să fie frumoasă, bogată în experiențe și
noutăți”). Adolescenta din În căutarea
aventurii se află în căutarea identității, având certitudinea că
raspunsurile nu se găsesc în actuala societate, în care ”arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele râuri sunt acoperite cu plăci
de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei
înșiși semnele.” Cele Trei
Aventuriere sfidează și dispersează cutumele societății, trezind un
sentiment de reală admirație în ochii autorului. Iar Kalima este cea care înfruntă viața, literalmente:”despuiată, pe marmura rece de la morgă.” Unele femei reușesc să rămână modele demne de
urmat pentru niște tineri care au avut norocul
să le întâlnească, este exemplul protagonistelor din Vânt de miazăzi și Comoară.
Textul ne atrage atenția că în aceste
ființe capabile de trăiri puternice, se găsește autenticitatea umanității, mai
ales datorită felului în care acestea sunt privite de autor, adică cu deosebită
înțelegere și admirație, cu emoție, pentru că au dovedit rezistență în ciuda
”inimii arse”. Pentru că suferința omului rămâne ascunsă, nu este perceptibilă,
dar asta nu o face neînsemnată. Pentru că atunci ”Când un munte arde toată lumea știe./Dar când inima arde, cine știe?”
