25 mai 2014

Inimă arsă și alte romanțe


     Hemingway spunea despre scriitorul adevărat că: ”Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș.” Cu atât mai greu de atins devine această sarcină pentru scriitorii postmoderniști, care par umbriți de măreția operelor premergătorilor. Însă, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio reușește să ne surprindă prin stilul său original și prin problemele asupra cărora atrage atenția, motivația Juriului Nobel atunci când i-a decernat premiul fiind, printre altele: ”explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”
     Inimă arsă și alte romanțe ne dezvăluie o lume neiertătoare în care ești obligat să înveți să trăiești, după ce viața te supune unor teste care îți pot lăsa cicatrice atât pe suflet, cât și pe trup. Întregul univers  pare că se învârte lent și plin de rabdare în jurul unor femei puternice (în esență) care țin să lupte împotriva condiției lor, dar care sfârșesc resemnate, vădit acaparate de amintiri sau chiar prădate morții (cazul negresei Kalima).
      Sora cea mare Clemence resimte evocarea fericitei copilării alături de Pervenche (”Clemence nu a uitat. Strada era a lor. Fetele se țineau de mână și înaintau, pe toată lățimea drumului, cu pași cadențați. Cântau: Amo, ato, matarilerilero!”). Copila Pervenche își găsește sentimentul de libertate, după o succesiune de alegeri greșite,  în ființa căruia îi dă viață. Iar Helene, nu în ultimul rând, spera într-o metamorfozare (”viața avea să prindă din nou forțe proaspete și avea să fie frumoasă, bogată în experiențe și noutăți”). Adolescenta din În căutarea aventurii se află în căutarea identității, având certitudinea că raspunsurile nu se găsesc în actuala societate, în care ”arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.” Cele Trei Aventuriere sfidează și dispersează cutumele societății, trezind un sentiment de reală admirație în ochii autorului. Iar Kalima este cea care înfruntă viața, literalmente:”despuiată, pe marmura rece de la morgă.”  Unele femei reușesc să rămână modele demne de urmat pentru niște tineri care au avut norocul să le întâlnească, este exemplul protagonistelor din Vânt de miazăzi și Comoară.
     Textul ne atrage atenția că în aceste ființe capabile de trăiri puternice, se găsește autenticitatea umanității, mai ales datorită felului în care acestea sunt privite de autor, adică cu deosebită înțelegere și admirație, cu emoție, pentru că au dovedit rezistență în ciuda ”inimii arse”. Pentru că suferința omului rămâne ascunsă, nu este perceptibilă, dar asta nu o face neînsemnată. Pentru că atunci ”Când un munte arde toată lumea știe./Dar când inima arde, cine știe?”
Trimiteți un comentariu