Am vrut...

                          " Mereu am crezut ca iubirea pentru cineva e jumatatea unui intreg, iar intregul o                            
                                                     reprezinta iubirea reciproca"

                   

        Am vrut intr-o seara
        sa numar fiecare fir de nisip,
        dar intunericul a fost prea scurt
         pentru dorinta mea care se hranea numai cu el.
        Am vrut sa respir fiecare mireasma
        de liliac, sa nu mai ratez nimic,
        dar primavara a fost mult prea scurta
        pentru viata acelei flori cu aparitie rara.
        Am vrut sa ascult fiecare om,
       dar am uitat de cei mai importanti si...
        m-au uitat si ei, la randul lor.
        Am vrut sa te iubesc intr-un fel
        unic, de neegalat, dar nu m-am
        mai gandit si la dragostea din partea ta.

        Am vrut sa fac atat de multe
        intr-un timp atat de scurt.

Another kind of pain

    Daca as putea intelege de ce exist, as putea sa-ti spun ca sunt pentru noi doi, si ca tu, la randul tau, ai acelasi destin. De a fi unul din noi, jumatatea unui intreg. Dar nu inteleg, nu am raspunsul si nu te pot minti. Sunt o contemplativa, nu o mincinoasa.
    Dar ah, "ma doare o rana". Acum l-as putea pricepe pe Stanescu, durerea lui sufleteasca mai exact. Neputinta de a realiza ceva concret. Sunt doar cuvinte "mari" si simtiri si mai mari care domina un corp material, atat de puternic pana la aparitia lacrimilor.
    Stiu ca e o buba pe undeva, o caut cu disperare, dar nu o gasesc. Nu inteleg de ce exist, dar rana aia continua sa ma doara. Sunt bolnava. De cifra 1, pentru ca sunt Una si tu esti Unul. Pentru ca, impreuna, suntem Unul si Una in acelasi timp.
    Nu ma mai doare sufletul. Ma doare firul de par cu varful tocit, fiecare por si fiecare firisor de praf, fiecare zambet si fiecare respiratie. Ma doare alunita de pe sanul drept.
   Cand sunt Eu cu Mine, mi-e teama de Mine, de ceea ce as putea sa par in fata Ei. Ma vede mereu dezbracata, goala, iar eu mereu ma rusinez. Ma lasa in pace, nu mi-a zis niciodata nimic, asteapta sa o pot privi in ochi. In ultimul timp am inceput sa ma intreb daca nu cumva sunt Mine si privesc inspre Eu...
   Daca as putea intelege de ce exist, ti-as spune si tie de ce...

Mi-e somn

     Nu pot s-adorm cand

     ma gandesc la tine.

     Nici timpul nu m-ajuta

     nici scoala care incepe maine.

     Numai amintirea vaga a ochilor tai

     reuseste sa ma tina treaza

     in noaptea asta care nu mai sfarseste.

     Mi-e dor sa nu-mi mai fie dor

     de tine.

     As putea sa dorm

     fara nicio grija noapte de noapte

     daca nu as mai cunoaste nimic,

     dar nimic legat de existenta ta.

     Mi-e somn, dar nu pot sa dorm.

     Nu pot sa dorm si nu mai simt

     gustul linistii, nu mai stiu

     cum miroase cafeaua dimineata.

     Pentru ca o beau mereu

     si mereu miroase la fel.

     Il astept pe Mos Ene.

     Mi-e somn si vraja incepe sa se rupa.

     Mi-e somn si...noapte buna.

Hero

               Erou - persoana care se distinge prin vitejie si curaj exceptional


     Sigur, au mai fost si alte definitii ale cuvantului erou, dar mi-a placut aceasta, e mai simpla. Ma intreb daca suntem cu totii eroi vreodata....sau acest "titlu" e numai pentru anumiti oameni? Ce te face erou cu adevarat in ochii altor oameni si in ochii vietii? Si ar trebui sa scapam de explicatia din DEX. Cateodata, unele cuvinte au o semnificatie mult mai adanca decat ne putem noi inchipui citind explicatia acestuia in dictionar. Desi cred ca e un cliseu, tare mult as vrea sa putem deveni eroi in proprii ochi...sa fiu o eroina pentru mine insami. Sa dau dovada de un curaj exceptional in etapele vietii. Pozitiv sau negativ? De fapt, intrebarea corecta ar fi : si negativ e voie? Adica, tot eroina ma numesc daca dau dovada de un curaj iesit din comun  atunci cand iau o decizie si hotarasc sa ies din cutia in care stau momentan? Chiar daca decizia asta raneste alti oameni, dar imi face mie bine? Mai sunt eroina atunci?
     Si prin atatea intrebari ajung la altele...ce e un erou de fapt? Un om care "salveaza" alti oameni sau un om care se salveaza pe el insusi? E un paradox aici. Multe mame sunt eroine pentru ca isi iubesc copiii ingrozitor de mult, se sacrifica pentru ei si ar face-o de fiecare data, cand e nevoie. Insa, la ele nu prea se gandesc, nu fac schimbari, copiii inseamna totul. Unele traiesc intr-o mizerie spirituala, nu au curajul eroului din DEX pentru decizii care le includ pe ele, desi isi spun ca sunt incluse in deciziile care ii privesc pe copii. Mai sunt eroine atunci? In ochii mei da, dar nu pentru curajul nebun, ci pentru dragoste si sacrificiu.
      Unele mame cred ca ar fi mai degraba eroine pentru ele insele. Si asta se numeste egoism?

      Deci, desi nu esti un erou al tau, esti un erou al meu. Vezi paradoxul? Parca intreaga viata e un paradox.

       Uite un erou aici...

O alta forma de viata

   

    Multe sentimente s-au mai intortocheat in sufletul meu. Au dansat sublim, apoi grotesc. Au obosit, au adormit, au visat urat, au plans, s-au imbratisat si s-au iubit. Apoi s-au certat, s-au injurat, s-a batut si si-au scos ochii...cu vorbe, cu gesturi. S-au durut si m-au durut. Am suferit impreuna.  S-au plimbat tinandu-se de mana, s-au sarutat si au facut dragoste. Tot ele au cantat si au vorbit despre filme si muzica. Au mers prin ploaie fara umbrela si au ascultat sunetul perfect care se aude atunci cand ploua. S-au imbolnavit din cauza asta. Au murit, s-au plans si au inviat. S-au inmultit, s-au educat. Au luat-o de la capat mereu altfel. Sunt multe, nu se cunosc, dar traiesc impreuna in fiecare clipa, nu pot una fara cealalta. Se jignesc deseori in fata, dar se iubesc foarte mult in secret.

    Si toate astea se intampla in mine, zilnic. Se da o lupta in mine. E ceva frumos, dar si de neinteles in acelasi timp. Si simt, inca foarte mult. De asta te am, asta e motivul !

White Nights

        Se aud in noapte care trase
        peste pietrisul sarac.
        Si nu mi-e frica,
        gandul la tine iar ma poarta,
        iar ma cuibaresc in bratele tale imaginare.
        Trupul tau e atat de fierbinte, il simt !
        chiar si fara sa existe langa mine.
        Nu e cine sa ma aline, pentru ca
        nu e.
        Numai amintirea dureroasa
        si imaginatia mea bogata ma mai scapa
        de framantatul dor de tine.
        Esti aproape cu sufletul, ma cuprinzi
        strans si soptesti ceva,
        ceva ce nu aud si nu inteleg.
        Sunt numai pentru atingerea ta.
        Care ma face sa aburesc ca o paine calda.
        Uneori am impresia ca pot fi fericita
        numai cu asta.
        Si astept lasarea serii peste tot ce ne-nconjoara
        ca sa te mai pot strange, saruta si mirosii,
        ca sa-mi mai las inca o lacrima pe pieptul tau.
        Asa e in fiecare noapte.
        Strang perna in brate si te visez altfel decat
        o faceam in noaptea precedenta.
        Insa, imi lipsesti tu cu adevarat,
        cu a ta caldura in brate si in buze
        pe gatul meu, cu mana in parul tau adevarat.
        Imi lipsesti. Si cu acest lucru simt
        ca lipseste o parte din mine, din
        ceea ce ar trebui sa fiu EU.
        Sunt incompleta.
        Sunt fara tine, fara de tine, de mine,
        de noi, de tine, de mine, de noi....






     

Un NU din adancuri

 

       Am spus de multe ori prea repede "te iubesc". Si prea usor. Ma intreb de ce am facut asta. Oare am simtit cu adevarat? Acum, daca privesc in urma, cred ca nu am iubit, cred ca au fost doar momente in care credeam ca iubesc, dar nu era "pe bune". M-a pacalit ceea ce simteam, m-a facut sa cred altceva, m-a amagit. Dar nu m-a amagit mult...pana sa imi dau seama ca NU. Si acel NU nu era un moft de-al meu, era un NU venit din adancul sufletului. Mi-am amintit de un citat care apartine lui Haruki Murakami, care suna cam asa : " Sufletul nostru e ca o fantana adanca. Nu ne putem da seama  ce se afla in ea decat dupa lucrurile care mai ies la suprafata din cand in cand. ".
     Acel NU, de fapt acele NU-uri au iesit dintr-o data la suprafata sufletului meu, atunci cand nu ma asteptam. Si mi-am dat seama ca de fapt ele au existat dintotdeauna, numai ca erau ascunse, nu era nimeni care sa le vada, sa le simta. Stateau pitite in mine, si  nu stiam de existenta lor, nu le simteam. Pana intr-o zi cand s-a hotarat unul din ele sa "iasa" si sa ma intampine. La inceput nu stiam ce era, nu intelegeam. Credeam ca sunt eu, ca am luat-o razna...tot staruia. Mi-am dat seama apoi, era un NU. Un NU care anula acel "te iubesc", care il facea sa para o minciuna, non-existent.  Asa am mers mai departe...am mai zis "te iubesc" fara sa stiu exact de ce, chiar daca imi siroie o multitudine de idei prin minte cu privire la acest motiv. Poate pentru ca a zis el, poate pentru ca vroiam sa impresionez, poate pentru ca ceea ce simteam credeam ca e iubire. Dar nu, iubirea tine, pentru iubire nu exista NU. Si mereu au aparut NU-uri, mai devreme sau mai tarziu. Ar fi trebuit sa iasa toata odata la suprafata, pentru ca ma ameteau. Si pentru ca ar trebui sa existe un singur om pentru care sa nu avem NU, asa ne-ar fi mult mai usor sa il recunoastem, avand sufletul golit de NU-uri.

     Mi-am dat seama ca totul e un test, noi, oamenii, iubim cu conditii, chiar daca nu ne dam seama de acest lucru.

    Regret ca nu stiu ce inseamna a iubi. Am citit despre asta in multe carti, pe buzele oamenilor care si-au deschis sufletul. Dar degeaba, nu stiu nimic, nu stiu ce presupune a iubi. Nu stiu de ce e nevoie pentru acel mare DA iesit la suprafata, dar pentru totdeauna, fara vreun moment de intrebare.