Porunca I

     Eu sunt  Domnul, Dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei.
     Sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine.

     Ce poate fi mai simplu si mai definitiv decat aceasta porunca? Dupa o noapte vesel-agitata, un bucurestean intre doua varste, om de afaceri casatorit si la zi cu impozitele, le povesteste indispus prietenilor cu care a petrecut pana tarziu ca l-a pierdut pe Dumnezeu. Cum? Cand s-a trezit dimineata si a zis " Doamne, ce ma doare capul!", in loc sa se simta ceva mai impacat cu durerea lui, ca in alte dati, i-a trecut brusc migrena. Imediat, insa, a avut o criza de singuratate care l-a facut sa transpire. O singuratate, ca un inceput de amnezie: cand isi spunea "Doamne, ce-i cu mine?" nu simtea nici macar o urma de vinovatie si nimic din semnele de dureroasa suparare si de treptata ingaduinta pe care El i le aratase pana atunci. A inteles ce i se intamplase de-abia dupa vreun an: tot incercand sa-si regaseasca migrenele matinale de dupa noptile petrecute cu prietenii, l-a lovit o masina care i-a spart capul si i-a rupt cateva coaste. Fusese, nu se indoia omul la zi cu impozitele, o incercare din partea Lui, care-i daduse inapoi insutit suferinta, multumit ca in acel an de absenta el nu incetase sa-l caute.

      Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

Mizerabilii

     In fiecare zi ii vad. Chiar si atunci cand ploua, sau cand e ger. Stau in acelasi loc. Privirea le e aceeasi, pierduta in timpuri demult apuse, si care nu mai cauta sprijin, compatimire sau o vorba buna, nici macar un cuvant batjocoritor. Nu poti sa te apropii pentru ca un miros persistent de stricaciune te scoate din minti, te obliga sa pleci grabit cu capul plecat, fara sa mai apuci sa gandesti, mireasma lor e atat de dureroasa incat iti impietreste creierul. Chiar si asa, nu poti sa nu le arunci o privire. Ti se face mila, fara sa intelegi exact care este motivul, doar situatia actuala este pura consecinta a faptelor din trecut. Dar ceva te face sa inghiti in sec si poate sa iei la rand toate intrebarile existentiale care nu iti dadeau pace candva. De ce exista atata nedreptate in lume? Sau...de ce trebuie sa existe durere?

     Nasul le este rosu, habar n-ai daca de la bautura sau frig, iar mainile-s batatorite pe ambele fete. O baie n-au mai facut din preistorie, iar maciuca de sub caciula cu siguranta n-a mai vazut lumina zilei de mult. Barba au toti, haine au toti, cate o plasa cu lucruri au toti. Parca-s iesiti din canale. Usor, ai impresia ca esti in lumea Mizerabililor descrisa de Victor Hugo. Si totusi, vezi o tristete in ochii tuturor. Fiecare sta pe cate o banca, care ajunge sa fie totul: scaun, canapea, banca din parc, pat, iarba proaspata si izvor de vise. Chiar, oamenii astia mai au speranta? Locuinta lor e in fata liceului de muzica, de unde aud in fiecare zi glasul dorintelor care vor sa devina mari. Hmm, paradoxal.

     Habar n-ai ce vorbesc intre ei, nu intelegi nimic. Nu stii ce vor sa-ti spuna, pentru ca nu mai stai sa asculti, pleci stupefiat. Ciudatenie, de parca ar fi niste extraterestrii, fugi de ei mai rau ca de cei care te abordeaza pe strada sa iti vanda detergent la pret redus. Oare n-au avut familie, sotie, copii...o locuinta?  Un caine si o biblioteca? Ceva s-a intamplat, si nu poate fi doar alcoolul, citesti in privirile lor groaza si durere, desi la prima vedere nu citesti nimic. Unul incerca sa prinda un post de radio la nu stiu ce aparat de pe vremea bunicului, si se mandrea nevoie mare, altul manca fara chef un covrig cumparat din banii unuia caruia poate i s-a facut mila, iar altlul era la pamant si nu dadea semne ca ar vrea sa se ridice. Toata lumea trecea pe langa ei de parca ar fi fost invizibili. Nimeni nu da doi bani pe cel care doarme iernile pe o banca si se acopera cu zapada, care are toate sansele sa fie gasit inghetat. Nu conteaza, doar au si cei de la medicina nevoie de alte cadavre pe care se le studieze. Nu putem decat sa spunem cu un oftat ca asta-i viata, si sa mergem mai departe!

  E 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei. Pentru multi nu inseamna nimic. E doar o zi de duminica in care dormi, citesti, iesi in oras si lenevesti, sau o alta zi careia i-ai supravietuit.

Ganduri

     " Cred ca deosebirea este ca Mary a mea stie ca va trai vesnic, ca va trece din viata asta intr-o alta viata cu aceeasi usurinta cu care paseste din somn in trezie. Stie asta cu tot trupul ei, o stie atat de profund, incat nici nu-si mai pune vreo problema, asa cum nu se gandeste ca respira. Are, astfel, timp de dormit, timp de odihna si ragazul de a inceta sa mai existe pentru scurta vreme.
      Pe de alta parte, stiu, prin mijlocirea oaselor si tesuturilor mele, ca intr-o zi, mai curand sau mai tarziu, voi inceta sa traiesc, si de aceea lup impotriva somnului si totodata il chem, incerc sa-l ademenesc sa vina. Clipa in care adorm inseamna pentru mine o cumplita ruptura, o suferinta. O stiu, pentru ca ma trezesc chiar in clipa in care adorm, stapanit de o durere apasatoare. Iar dupa ce adorm, incep sa fiu foarte ocupat. Visele mele nu sunt decat problemele zilei precedente, 
transfigurate pana la absurd, ca niste oameni care topaie, impodobiti cu coarne si masti de animale."

                                                                  Iarna vrajbei noastre- John Steinbeck

     Inainte de culcare. Atunci cand esti in pat, cand e lumina stinsa si cand ochii iti sunt impaienjeniti. Atunci iti trece ziua prin sita ratiunii si te gandesti la ceea ce ai facut, ai zis sau ai vrea sa faci. De obicei, te culci cu regrete, pentru ca nu ai sunat-o pe mama, iar cu tata n-ai mai vorbit de ceva timp, nu iti da pace infarctul vecinului si ai in minte imaginea copiilor care bocesc la sicriul lui. Te gandesti ca ai face bine sa mai dai din cand in cand pe la bunica, ca e femeie batrana si nu stii cand se duce, chiar daca nu sunteti tocmai in cele mai bune relatii. Vezi tu, ai o datorie fata de unii oameni, care e de fapt o datorie fata de tine insuti. Si tot atunci, ajungi la concluzia ca traiesti degeaba si ca nu ai facut nimic toata ziua care sa ajute la dezvoltarea ta personala, stii ca esti nevoit sa te maturizezi naibii, doar n-o sa traiesti toata viata pe spatele parintilor, mai ales ca sunt vremurile care sunt, adica unele de toata jena. Nu mai merge asa, pe vremea lor erau deja o familie, cu responsabilitati. Ajungi sa iti pui cele mai stupide intrebari, esti si tu uimit de schimbarea drastica pe care viata te-a fortat sa o faci. Acum nu mai rezolvi nimic daca citesti o carte si visezi la ea o saptamana. Acum, ca sa intelegi o carte, trebuie mai intai sa citesti un om. Regulile s-au schimbat, nu mai exista sampanie pentru copii, nu atat de gustoasa, cel putin. Si chiar inainte sa adormi, ajungi la concluzia ca oamenii sunt extraordinar de imprevizibili, ca de fapt nu avem nicio legatura unul cu celalalt, inafara faptului ca am fi niste unelte cu care sapam pe unde putem ca sa dam de aur. Si fix inainte sa gasesti o solutie pentru superficialitate si alte insusiri care nu ne fac clasa, dar sunt existente...adormi, ajungi in lumea viselor. De unde o iei de la capat, dar fara sa-ti mai amintesti ceva. Dimineata e una ca oricare alta.
   

Cum am devenit o inima

     Inainte sa fie plamadita, inima mea era un fir de suflet care salasluia  in pumnul unui copil. Un copilandru de opt ani care astepta nerabdator ora de "Creatie". Pentru inceput, fiecarui copil i s-a dat cate un fir de suflet, fiind atentionati sa nu le scape, fiindca au fost prinse cu greu. Firele de suflet erau mai rapide chiar decat libelulele.
     Primul pas spre "creare" era imblanzirea firului de suflet, apoi cresterea lui pentru a deveni un suflet care orice altul. Copiii erau lasati sa foloseasca propria metoda de imblanzire, in felul acesta profesorii puteau sa observe adancul personalitatii lor. Ceilalti pusti strangeau in pumn firul de suflet pana isi pierdea cunostiinta; alte fire erau dresate asemenea unui leu, prin lovituri atunci cand nu dadeau randament, iar cand ascultau erau rasplatite cu dulciuri. O fetita i-a pus muzica ambientala firului ei, acesta adormind imediat, doar era obosit dupa atatea nopti pierdute.
     Creatorul meu m-a imblanzit punandu-ma la piept, astfel incat ii simteam caldura pielii care m-a facut sa uit de "salbaticia" in care traiam. Momentul culminat a fost cand i-am auzit bataile inimii care vorbeau cu mine. Le simteam, le intelegeam si ma linisteau. Erau precum niste nimfe care ma atrageau in lumea lor prin frumusetea chipului si senzualitatea glasului. Imi amintesc ca tot ce doream era sa stau aproape de acea inima, a carei forma si continut nu o cunosteam, dar imi inducea cea mai pura senzatie, de liniste si crestere.
     " Candva, o sa fii si tu o inima!", imi spunea creatorul pusti. Afirmatia aceasta mi-a smuls primul zambet, iar in acest fel am devenit un suflet veridic, palpabil si "mare". Eram un suflet. Care dansa gratios printre alte suflete de copii. Am cunoscut fiecare mangaiere pe care  mi-o putea oferi un tanar crud, aflat la varsta ludicitatii; eram cea mai de pret jucarie intr-o lume plina de posibilitati.
     Dupa un timp, invataceilor li s-a cerut sa ne dea o forma finala, de inima, care mai apoi va ajunge sa se maturizeze singura. Singura indicatie a fost: "Pentru a ajunge inima, sufletul trebuie sa cunoasca cele mai puternice sentimente omenesti. " Ultimul lucru pe care mi-l amintesc in legatura cu parintele meu este sarutul lung, urmat de o lacrima si o usa inchisa. Lacrima m-a atins, apoi am ramas singur, in bezna, mult timp. In felul acesta, am cunoscut dragostea, durerea si singuratatea. Am capatat o alta forma si o alta puritate, devenind o inima.

     De atunci, inima mea continua sa creasca si sa se modifice, ca o bucata de aluat dintr-un cuptor incins.

Every Day

Every day I see him coming
Every day he walks on by
Life use to be so plain and simple
Before he came into my life

Every night I keep on dreaming
Every night I take him home
We always go to bed together
I always wake up alone

Oh, it`s strange, so strange
What he`s doing to me
Oh, it`s strange, so strange
Did it ever happened to you?
The way it has happened to me
The way it has happened to me

Every day outside my window
Always minutes close to eight
I wish he stayed a little longer
But his bus is never late

Every night we`re dancing slowly
I play the music he adores
Like Sinatra then we`re talking
All important things for sure

Oh, it`s strange, so strange
What he`s doing to me
Oh, it`s strange, so strange
Did it ever happened to you?
The way it has happened to me

Oh, it`s strange, so strange
What he`s doing to me
Oh, it`s strange, so strange
Did it ever happened to you?
The way it has happened to me
The way it has happened to me

Roxette- Every Day

Ca un soare in luna decembrie

Toata lumea ma cauta

prin cele mai intunecate cotloane

sa imi arate ca visul nu

s-a sfarsit. Ba mai mult,

nici vis nu prea mai este.

Si abia asteapta sa imi puna

arii triste, sa ma intampine

cu muzica pe care m-am fortat

s-o uit. Oamenii astia vor 

sa-mi fure si ultima picatura 

de lacrima pe care sufletul meu 

ciopartit mai e in stare s-o produca.

Se hranesc cu obraji umezi

si cu inghitituri in sec.

Si imi invadeaza intimitatea,

imi vand iluminatori de inimi

pentru a ma lauda cu ea, 

insa nu vor decat sa-mi amintesc

ca am o inima goala si pala,

ca un soare in luna decembrie.

Pana si strazile comploteaza

impotriva fericirii mele, cu

frunzele cazute si adormite,

amintindu-mi de doua corpuri

adormite care plutesc in nimicnicia 

noptii. Trenurile si gara, zapada

si cafeaua amara imi rascolesc

simturile, iar si iar.

Lumea ma cauta; ma obliga

sa nu uit ceea ce urlu sa uit.

Ceai si intrebari

Stau la masa cu mine

si ma intreb incotro

ma indrept.

Nu-mi raspund, desigur.

Dar eu continui sa pun

intrebari, crezand cu

ardoare ca intr-un final

voi incepe si eu sa raspund.

Numai ca ceaiul se raceste...

Ce vrei sa te faci cand 

o sa fii mare?

Ce planuri de viitor ai?

Ai de gand sa iubesti 

si tu, in final?

In final?

Nu raspund, sunt incapatanata.

Se pare ca mai e cale lunga 

pana ma voi maturiza.

Atunci poate vom avea si noi

prima noastra conversatie.

Sper sa fie despre fluturi. 

Imi plac fluturii, mereu

mi-au placut, doar ca celalalt

eu nu stie acest lucru.

Poate daca mai sta putin

si mai arunca doua-trei intrebari,

s-ar putea sa arunc si eu

doua-trei cuvinte.

Numai ca ceaiul s-a terminat...

si a plecat.