Cabaret

Crezi că viața este un Cabaret?

Absolut.

Ce de costume! Dragostea parinților

mei le-au făcut. Sunt frumoase, nu?

Au costat copilăria mea.

Și acum îmi mai este foame

de Ea.

Ce coafuri, machiaje și fețe expresive!

Rămân uimită...

Timpul meu le-a petrecut

să le migălească.

Ce de trupuri zvelte și ce 

Coregrafie! Uite, actorii își

mai aruncă niște ocheade,

se ating lasciv și își zâmbesc diavolesc.

Mda, sunt ispitele pe care

mi le aruncă existența zilnic, iar

eu ciugulesc ce pot să prind, pentru

că nu sunt singura artistă

Și se trage cortina. S-a terminat.

Sunt doar eu căzând în genunchi

și renunțând. E doar un ”nu mai pot”.

Adevărul este că s-au dus să-și 

schimbe costumele.

Se întorc imediat.

Inimă arsă și alte romanțe

     Hemingway spunea despre scriitorul adevărat că: ”Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș.” Cu atât mai greu de atins devine această sarcină pentru scriitorii postmoderniști, care par umbriți de măreția operelor premergătorilor. Însă, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio reușește să ne surprindă prin stilul său original și prin problemele asupra cărora atrage atenția, motivația Juriului Nobel atunci când i-a decernat premiul fiind, printre altele: ”explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”

     Inimă arsă și alte romanțe ne dezvăluie o lume neiertătoare în care ești obligat să înveți să trăiești, după ce viața te supune unor teste care îți pot lăsa cicatrice atât pe suflet, cât și pe trup. Întregul univers  pare că se învârte lent și plin de rabdare în jurul unor femei puternice (în esență) care țin să lupte împotriva condiției lor, dar care sfârșesc resemnate, vădit acaparate de amintiri sau chiar prădate morții (cazul negresei Kalima).

      Sora cea mare Clemence resimte evocarea fericitei copilării alături de Pervenche (”Clemence nu a uitat. Strada era a lor. Fetele se țineau de mână și înaintau, pe toată lățimea drumului, cu pași cadențați. Cântau: Amo, ato, matarilerilero!”). Copila Pervenche își găsește sentimentul de libertate, după o succesiune de alegeri greșite,  în ființa căruia îi dă viață. Iar Helene, nu în ultimul rând, spera într-o metamorfozare (”viața avea să prindă din nou forțe proaspete și avea să fie frumoasă, bogată în experiențe și noutăți”). Adolescenta din În căutarea aventurii se află în căutarea identității, având certitudinea că raspunsurile nu se găsesc în actuala societate, în care ”arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.” Cele Trei Aventuriere sfidează și dispersează cutumele societății, trezind un sentiment de reală admirație în ochii autorului. Iar Kalima este cea care înfruntă viața, literalmente:”despuiată, pe marmura rece de la morgă.”  Unele femei reușesc să rămână modele demne de urmat pentru niște tineri care au avut norocul să le întâlnească, este exemplul protagonistelor din Vânt de miazăzi și Comoară.

     Textul ne atrage atenția că în aceste ființe capabile de trăiri puternice, se găsește autenticitatea umanității, mai ales datorită felului în care acestea sunt privite de autor, adică cu deosebită înțelegere și admirație, cu emoție, pentru că au dovedit rezistență în ciuda ”inimii arse”. Pentru că suferința omului rămâne ascunsă, nu este perceptibilă, dar asta nu o face neînsemnată. Pentru că atunci ”Când un munte arde toată lumea știe./Dar când inima arde, cine știe?”

Acasă

     A trecut ceva timp de când nu am mai fost acasă. Cheie nu mai am de mult, dar nu m-a deranjat să aştept până a venit cineva să-mi deschidă. Era bine, era însorit, iar tăcerea  cu care mă obişnuisem în copilărie mi-a intrat treptat în piele, apoi a trecut în muşchi şi oase. Uşa de la camera mea era închisă. De când am plecat, nu a mai intrat nimeni acolo, ai mei au dorit să rămâne intactă, ca nu cumva să fie alterată vreo părticică din mine.
     "Dar am pierdut cheia!" le-am zis. "Nu-i nimic, facem o altă cheie!".
     În timp ce o priveam, îmi trecea prin minte că e aceeaşi cheie, reînoită. Depinde de câte ori o voi folosi, în funcţie de asta se va uza.
      Camera mea a fost exact cum am lasat-o, cu sutele de carţi împrăştiate, cu patul nefăcut de unde se putea observa cearceaful pe jumătate jos. Însă, lipsa mea a adunat multă mizerie şi praf. Mă durea camera...Trebuia să fac Curăţenie. Am schimbat aşternuturile care miroseau a el şi le-am băgat la spălat. Izul impregnanat de acea combinaţie de tutun şi transpiraţie nu mai era un capriciu.  Am tras draperiile şi m-am văzut pe mine uitându-mă pe fereastră. Am deschis geamul şi am aerisit încăperea, am aşteptat un timp în care toate acele mirosuri au fost înlocuite cu altele noi. Am măturat praful care colcăia de secole, chiar şi pânzele de păianjen de pe pereţi. Cumva, trebuia să curăţ zidurile şi uşa, să le frec bine cu o cârpă, pentru că ele ştiu cel mai bine că a existat iubire. Am rearanjat hainele în dulap, iar pe cele pe care ştiam că nu le voi mai purta, le-am aruncat. Am oferit un alt sens şi o altă viziune carţilor de care nu s-a atins nimeni. Într-un final, am făcut o baie lungă care să dizolve tot praful pe care l-am purtat şi inhalat de-a lungul timpului.
     Gata, e curat. Străluceşte chiar. Nu rămâne decât să mă odihnesc în patul meu cu alte aşternuturi, iar de mâine să încep o altă zi de care să mă bucur. Ce bine e acasă...! Cum e un vers din Pink Floyd:
"Open your heart. I`m coming home."

Te aştept: Intră!

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o... şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă făr` de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept,

Numai singur tu de-acum poţi...te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

Vasile Voiculescu

A-Z

     E prima zi de primăvară, e un început. Trezeşte-te. Respiră. Poţi să mai stai cinci minute cu ochii închişi şi să te gândeşti, nu contează la ce, doar fă-o. E benefic. Uită-te pe fereastră, e soare, imposibil să nu poţi zâmbi. Dacă nu merge, prefă-te. Fă un duş lung şi ascultă muzică care te înveseleşte. Citeşte. Apucă-te de altă carte. Sună-ţi prietenii şi ieşiţi la bere. Plânge timp de o piesă, apoi ieşi la o plimbare de una singură, îţi trece orice. Zâmbeşte, fă-ţi un program de activităţi, respectă-le. Încalcă-le. Conversează. Trăieşte. Glumeşte. Cu alţii, nu cu viaţa ta. Distrează-te. Observă oamenii din jurul tău, creează legături. Fii spontană. Zâmbeşte, o faci atât de frumos, merită. Nu mai aştepta ocazii şi momente potrivite, s-ar putea să nu ai parte de ele. Acţionează acum. Iubeşte. Oferă. Împarte ciocolată. Uită-te la filme. Zâmbeşte chiar dacă nu-ţi vine. Trage aer in piept, pune-te la somn. Uită. Iartă. Deja e mâine. Semnul exclamării.