M-am trezit
devreme, putin dupa rasaritul soarelui. Cel putin atunci am deschis ochii, dar
am impresia ca nu am dormit deloc, pentru ca am auzit soapte, pasi la fereastra
si am simtit o sarutare pe frunte. Aveam un adevarat gol in stomac, de parca
toate emotiile s-au adunat si s-au hotarat sa ma puna la incercare prin niste
adevarate unde, stomacul meu fiind locul de joaca al unor copii care vor sa se
balaceasca. M-am trezit singura. El nu era langa mine de data aceasta. Cred ca
l-am asteptat toata noaptea, locul lui a ramas intact. Nu faceam decat sa ii
miros perna, in acest fel simteam ca e prezent. Insa, mi-a lasat un bilet (nu
stiu cand) pe care scria: “Ne vedem maine in locul acesta”.
Da, maine! O sa
fiu aici negresit…apoi mi-a scapat un mic chicot de ras. Am vrut sa trag timpul
inspre mine, sa vina odata momentele acelea importante cat mai repede, numai ca
sa ajung la ziua de maine.
Am facut o mica
plimbare prin parc ca sa-mi fac ordine in ganduri si in stomac. Ah, emotiile
astea nu mai pleaca. I-am trimis un sms in care l-am intrebat de ce facem asta,
iar el mi-a raspuns “Din dragoste”. Absolut, din dragoste. Nunta e un simbol al
dragostei. Nu e un act, nu e o incetare a iubirii si nici a vietii de dinainte.
Desigur, incepe o noua etapa, dar una mult mai frumoasa, pentru ca asa vom
alege noi.
Apoi, am vazut
doi batrani tinandu-se de brat si in secunda urmatoare m-am vazut pe mine. As
fi vrut sa-i opresc, sa le marturisesc ca le venerez tinerea aceea de mana si
ca ei sunt modelul meu, sunt unul dintre motivele pentru care am hotarat sa fac
acest pas. Nu am facut-o, uneori e mai bines a traiesc cu ceea ce imi imaginez
despre o persoana. Daca aflam ca s-au casatorit acum 2 ani si sunt la a treia
casatorie?
Rochia mi-a
ales-o el. A venit intr-o seara la mine cu o cutie in care statea cuminte,
simpla, alba, lunga. Mi-a spus ca nu si-a putut lua ochii de la ea din momentul
in care a vazut-o, acest lucru aducandu-I aminte de mine. Demult, s-a mai gasit
cineva de la care nu si-a putut lua ochii, aceea am fost eu. Stia ca trebuie sa
existe o legatura intre noi doua. Aceea a fost cererea lui in casatorie. Au
trecut trei luni de atunci.
In sfarsit, l-am
vazut. Era atat de caraghios in costumul acela inchis la culoare, cu parul lui
care statea in toate partile, desi se observa o incercare de aranjare. Nu eram
obisnuita cu el in acest fel si totusi, imi parea cel mai frumos barbat pe
care-l vazusem. Era al meu. Ma simteam ca la prima intalnire.
Mi-a spus ca sunt
minunata si superba, m-a luat de brat si m-a condus pana la sfarsitul dragostei,
unde vom fi inclestati intr-un mecanism de care nu vom avea timp sa ne
plictisim vreodata. Ne vom arata unul altuia fiecare coltisor de suflet care
mai are nevoie sa fie hranit si mangaiat. Vom fi primii la portile iubirii (
fara alte reguli) si ultimii care vor pleca din acel paradis.
Am dansat fara sa
tinem cont de trecerea timpului, de pasi sau de alti oameni din jurul meu. Am
dansat cu privirea si cu gandul atintite asupra noastra, ne-am numarat
lacrimile si ne-am sters obrajii cu buzele. Nu ne-am vorbit in tot acest timp.
Nu ne-am vorbit pentru ca nu era nimic de spus in acele momentele si pentru ca
nu aveam nevoie.
Apoi, i-am zis ca
vom imortaliza momentul numai pentru ca fata lui care se straduia sa para
serioasa in costumul care nu i se potrivea. “O sa radem peste ani”.
Si, exact cum
mi-a promis, in dimineata aceasta m-am trezit in bratele lui, cu saruturi peste
ochi si buze, peste obraji si brate. Erau aceleasi ca si in alte zile. Singura
diferenta e ca ma vedeam cu el si la 70 de ani. Nu e nevoie de nimic altceva,
numai de acest gand.
Cu siguranta o sa
vina intr-o zi acasa cu “un bebelus intr-o cutie”, spunandu-mi ca nu si-a putut
lua ochii de la el.
.jpg)
