8 aprilie 2013

Confesiune


     Trebuie sa-ti fac o marturisire, draga mea. Am renuntat mult prea usor la oameni care au existat in viata mea, dupa care m-am simtit singura si am facut tot posibilul sa restabilesc acea legatura de dinainte. Binenteles ca nimic nu a mai fost la fel.
     Nu am descoperit nici acum de unde izvoraste aceasta superficialitate vis-a-vis de oameni, dar care ajunge sa fie intrecuta de disperarea mea covarsitoare de a nu ma mai simti vreo secunda singura. Dupa cum mi s-a tot spus, am ajuns sa cred ca porneste din mine. Iti spun sigur, deseori sunt superficiala cand vine vorba de mine, aman sau ma prefac ca nu exista ceea ce ma framanta inainte. Mi-e teama sa ma gandesc la o rezolvare si imi spun mereu ca totul este bine. Si pentru ca refuz mereu sa ma adancesc in maduva gandurilor mele, accept sa fiu o Sisif.
     Totusi, cred ca ma debarasez de unii oameni pentru ca nu suntem la fel. Dar daca gasesc pe cineva la fel ca mine, renunt si mai terifiata, avand mereu impresia ca sunt vazuta intr-o oglinda chiar de mine insami.
 
     Ce suflet mai am si eu, fantana adanca, dar secata.
Trimiteți un comentariu