15 februarie 2014

Anul ăsta m-am nascut într-o duminică...


     Acum 20 de ani, după câteva luni în care am fost o celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi si ceva care arăta ca un peşte cu bronhii, am Apărut. Am apărut după ce în corpul mamei s-a desfăşurat procesul uluitor al creaţiei. M-am arătat într-o lume materială mai mare decât interiorul unui uter oarecare .Am deschis ochii şi am respirat la fel ca oricare nou-născut, fără intenţii benevole, udă şi murdară, goală şi speriată. Presupun că era prea mult pentru mine. De atunci, am fost "condamnată la libertate". Eram un ghemotoc de om, ceea ce fusese înainte o masă gelatinoasă- şi aveam să devin într-o zi un om în toată firea, cu gânduri şi sentimente, cu trăiri şi dorinţe, ce avea să iubească, să greşească şi să regrete, apoi să o ia de la capăt.
     Şi iată-mă! Omul de care spuneam. În ultimul timp, mi-a plăcut să cred ca fiecare an care a trecut mi-a adus o doză de experienţă într-ale vieţii, dar acum ştiu ca o primeşti oricum, chiar dacă nu o vrei, că poate te-ai hotărât să mai rămâi copil o vreme. Şi nu e pe gratis, trebuie sa dai ceva in schimb, o bucăţică din tine, de preferat. E ciudat cum e din ce în ce mai greu să scrii despre perioade care s-au închis precum nişte cercuri elegante, care nu te mai lasă să scoţi la iveală ceva care se vrea a fi o poveste frumoasă. Uneori ai vrea să scrii iar după dictare, exact cum faceai în primul an de şcoală. Punct. 
     Alineat. Cu câteva zile înainte să împlinesc vârsta la care cică trăieşti intens "fără griji şi fără bani", mă gandeam la felul în care s-a desfăşurat anul premergător, la toate alegerile pe care le-am facut, conştientă cu adevărat sau nu, lucrurile la care am cugetat.
     Titlu.
      Cu liniuţe. 
     -am încercat să fug de ceea ce eram cu adevărat, iar în felul acesta mi-am creat o cărare presărată cu petale de minciuni. Se pare că cea mai bună minciună e cea pe care o cultivi pentru tine însuţi. dar chiar şi asta are picioare scurte, mai ales când te sufocă de-a dreptul. în felul acesta, m-am întors exact de unde am plecat, şi am început o altă călătorie presărată cu carţi. Semnul exclamării.
     -când schimbi mediul de viaţă, oamenii apar ca şi ciupercile după ploaie. Unii sunt otravitori, alţii se usucă  din cauza soarelui la fel de repede cum au apărut. am cunoscut foarte mulţi oameni în ultimul an, care m-au ajutat să-mi confirm sentimentul de apartenenţă care nu-mi dădea pace. e fascinant să fii în preajma celor alături de care simţi că aparţii. la fel de fascinant este să ştii că ai un prieten pe care te poţi baza.
     -am ajuns la concluzia că sunt un om care se hrăneşte cu dragoste, de peste tot. aşa funcţionez, n-ai ce să faci.  deci acţionez în cauză, "cultiv" dragoste de unde pot, precum o albină cultivă polen. Puncte-puncte. Puncte de suspensie.
     -nu am realizat mare lucru, dar nu am încetat să cred şi să sper ca voi face ceva care-mi va aduce mulţumirea permanentă, ca să nu spun...fericirea. Trebuie doar să mai treacă timp, să culeg puţin câte puţin, să scap de frici şi să îmbraţişez curajul. până la urmă, e ceva înţelepciune în "one year older, none the wiser". Semnul întrebării.

     În fiecare an am simţit că am renăscut într-un fel sau altul, de parcă s-a şters totul cu o radieră uriaşă, iar eu aveam puterea să reiau orice capitol din viaţa mea de la 0.
     Anul ăsta m-am născut într-o duminică. Paranteză.








Trimiteți un comentariu