Remember

      Au învățat să iubească pe când soarele le mai înnegrea pielea și le oferea apusuri de a căror măreție se simțeau înfricoșați. Pe când nisipul mai putea să fie călcat de tălpile goale și marea primea să rămână cortina lor. Lui îi plăcea să o privească pe furiș, să-i observe orice gest grațios sau stângaci, îi dădea de înțeles că nu s-ar putea simți mai îndrăgostit de micile ei momente. Ea nu se gândea la nimic, pentru că așa a învățat că este mai bine, să nu fie logică, ci să se lase condusă de spiritul neînfricat al valului. Vârsta inocenței. Mâncau în pat și se uitau la filme în fiecare după-amiază, discutau pe seama lor și nu de puține ori au ajuns să se contrazică atât de puternic, încât au jurat amândoi că o să fie sfârșitul. Se împăcau la fel de repede precum începea cearta, dar contrazicerile nu se opreau.
     Ei îi plăceau serile în care, după ce se jucau în mare, mergeau la o terasă unde se cânta muzică latină și dansau. Cu părul și cu hainele ude, dar așa erau ei, făceau exact ceea ce simțeau.La început dansau sfios, însă, pe măsură ce li se usca părul și își șopteau fel și fel de cuvinte, corpurile lor se unduiau lin pe notele muzicii și veselia locului. El o numea prințesă în italiană, mai ales în momentele în care o învârtea și îi mirosea părul îmbibat de nisip. Dansul acesta din fiecare seară era preludiul pentru momentele din noapte în care făceau dragoste cu nesaț și nepăsare pentru ziua de mâine. Se sărutau lung și își simțeau fiecare cută a trupurilor, până ajungeau să se contopească. Uneori, își așeza capul pe abdomenul ei, mângâindu-i alunița de pe sân și îi spunea prințesă. Vocea lui în acele momente îi părea pură poezie.
     Deși s-au iubit câteva zile la rând, nu au vorbit niciodată despre eventuale planuri de viitor, tocmai pentru ca acest subiect le-ar fi putut strica cheful de viață și de cunoaștere. În schimb, au permis să le curgă gânduri despre existență și moarte, să-și vorbească despre frici și idealuri. Acum, fiecare este undeva, iar zambetele continuă să apară când își amintesc de tălpile goale prin nisip și de cum totul s-a desfășurat atât de natural.   Principessa

Stăteam întinsă pe iarbă...

• 

Stăteam întinsă pe iarbă

şi mă gândeam la Tot,

iarba mirosea atât de bine...

a mare şi a sare,

la sfârşit puţin a soare.

Închideam ochii şi mă simţeam

frumoasă, ca o perlă dintr-o scoică.

Simt că îmbătrânesc, mi-am zis,

iar ecourile inocenţei 

erau tot mai scăzute.

Băiatul acela mă tot privea

cu neclaritate, mai albastră

decât ochii lui...

Vino să visăm împreună, întinde-te

lângă mine pe iarba cu miros

de pădure!

Nu te deranja să

mă iubeşti.

Pentru că, în curând

amândoi vom fi praful de stele

din ochii fiecărui

visator.

Stăteam întinşi pe iarbă

şi ne gândeam la Tot.

Efectul nostru

Deschide usa, te rog

si lasa-ma sa ies din

inima mea fara sa privesc

in urma.

Lasa-ma sa intru in

inima ta, pe care nu o

cunosc si unde-mi va fi

mai cald.

Mi-e atat de frig aici,

am ajuns sa cunosc fiecare

coltisor in intunericul acesta orbitor.

Si totusi sa nu aflu nimic 

despre mine.

Deschide-mi poarta bratelor 

tale...

Ma voi strecura ca

un firicel de praf si te voi

incalzi si eu, la randul meu.

Stiu ca vrei asta.

" You and I`ve got what it takes

to make it, we won`t fake it."

Eternal sunshine

M-am trezit legata la ochi

cu o esarfa transparenta,

dar nu vedeam nimic.

Pentru ca mi-am propus 

sa nu ma indragostesc de

ochii tai mici si migdalati,

nici de zambetul tau in

doua buze la fel de fine.

"Mi-e frica sa ma indragostesc

pentru ca nu stiu sa iubesc!"

mi-am zis.

Credeam ca, daca nu te vad,

nu pot visa cu ochii deschisi la tine.

Dar nimeni nu m-a anuntat

de nuanta vocii tale si de

sclipirea din glas care poate

sparge orice intuneric de pe

fata pamantului.

Trandafirul tau alb si 

tacerea din acel moment

m-au facut sa-mi dau jos esarfa

si sa ma trezesc din "orbire".

Si atunci ti-am vazut tristetea, 

dar acest lucru imi poate 

hrani dragostea.

"E timpul sa ma indragostesc

din nou", mi-am zis

a nu stiu cata oara...

Je t`aime...moi, non plus!

     Ea il iubeste. Mai mult decat poate sa inteleaga si mai puternic de orice ratiune. El o iubeste? Ea nu stie. Ii va spune ca o iubeste de doua sau de trei ori pe an, si atunci numai daca il va intreba. Ea il va saruta mai des decat isi saruta o mama copilul, el ii va raspunde la sarut vag, cu ochii in ecranul televizorului sau al calculatorului, poate si cu mintea in alta parte. Ea se va aranja in fiecare zi pentru el, in speranta ca astazi poate ii va zice ca e frumoasa, iar el, daca va observa, nu va spune nimic legat de frumusete, poate doar va arunca o critica in legatura cu machiajul sau cu oja de pe unghii. De multe ori, el va fi egoist, cu gandul numai la propriile dorinte, iar ea ii va face pe plac numai ca sa il stie bine si multumit. Va mai indruga cateva vorbe si reprosuri cand va simti ca nu mai rezista, dar se va ineca in propriile-i lacrimi.

    Atunci? De ce il iubeste? De ce ar merge pana-n panzele albe pentru el? Pentru ca, dincolo de aparente si de carapace, stie, simte ca se afla un suflet de copil, care are nevoie sa fie crescut, mangaiat, alintat si iubit. Si pentru ca, noaptea, in bratele lui, poate simti copilul fragil si dornic de toate. Chiar daca iubirea lui continua sa ramana un mister...

Insomnie

     Vai, dar cine sunt?

     Respir, mananc in fiecare zi,

     traiesc si ma uit in oglinda

     la propria-mi fata, uneori mai

     schitez un zambet.

     De ce ma vad si sunt constienta de

     chipul meu, de faptul ca urmez

     acelasi curs pe care l-au urmat

     milioane de oameni inaintea mea

     si pe care il vor urma multi altii dupa mine?

     Imi ridic bratul in aer si ma minunez

     ca pot sa fac acest lucru.

     Ma uimeste si ma sperie totodata propria-mi

     existenta a carei esenta nu o cunosc.

     Nu fac decat sa traiesc, punandu-mi

     intrebari. Si iubesc. Da, iubesc.

     Oare de ce iubesc? Si de ce exista "iubesc"?

     Totusi, cine sunt? Si de ce?

Praf de iubire

     Cand m-am nascut,

     s-a presarat peste mine

     un praf din iubirea cea

     mai pura. Si asa am

     ajuns sa iubesc inainte

     sa mi se spuna si sa fiu

     invatata.

     Iubeam sa ma joc si

     iubeam oamenii pe care

     ii vedeam tristi si necajiti.

     Intr-o zi, am plans

     pentru ca iubeam,

     praful de iubire se rascolea

     in mine si imi irita

     sufletul.

     Asa am atribuit iubirii

     si lacrimi...uneori si durere.

     Dar nu pot sa fac nimic.

     Sunt "blestemata" sa iubesc

     toata viata,  pana se termina

     praful de stele.

     Care interminabil se mai arata...

Marturisire

 

       Ai fost subiectul unicului meu roman pe care amintirea ta m-a fortat sa-l scriu zi de zi cu lacrimi de vara tarzie. Tot tu ai fost inspiratia, muza suprema, personajul principal al unei povesti de tine creata. Ai reprezentat totul. Ochii mei mari si inchisi te-au vazut ca pe un erudit intr-ale dragostei si pasiunii, fara ca macar o clipa sa se indoiasca.
      Eu ce am fost pentru tine? Am fost o pagina dintr-o lunga povestea despre iubire si frustrare, despre idealuri si negre goluri dintr-un labirint numit viata. O pagina scrisa la repezeala, fara chef si vlaga, tintuita acolo in caz ca vreodata te va lasa memoria si vei dori sa-ti amintesti cine erai. Ironic, eu ti-am dedicat viata mea ca sa te pastrez in suflet intact si pur, cum te-am perceput la inceput, m-am aruncat in genunchi la picioarele tale si ti-am cersit cuvinte potrivite pentru marea opera a existentei mele. Te-am transformat intr-un ideal, fiind mai presus de ceea ce-mi oferea imaginatia.
      Eu am fost pentru tine unul dintre trupurile pe care le-ai dorit, una dintre perechile de buze pe care le-ai sarutat si voi ramane un numar dintr-un anumit sir.

      Totusi, am mai fost pentru tine cea in ochii careia nu ai avut curajul sa te uiti. Ai fost iubirea mea. Ai fost. S-a terminat.

It must have been love          
But it`s over now
It must have been good
But I lost it somehow

It must have been love
But it`s over now
It was all that I wanted
Now I`m living without 

             

Dance me to the end of love

     A fost candva un timp in care simteam cum salta inima in mine. Era atat de copila, de dornica de "viata", de iubire, ca si mine, de altfel. Sau o vreme in care nu puteam sa dorm noaptea numai datorita unui simplu "noapte buna". Visam la acea privire hranitoare care mi-ar fi imblanzit salbatica inima flamanda, la acel sarut  care mi-ar fi lasat buzele sa arda cateva ore si pe care l-as fi simtit pana a doua zi. Visam la plimbari alcatuite din tineri de mana, crezand ca orice cuvant ar fi spulberat acest magic ritual.
     Apoi a venit o vreme in care mi-am dorit ore intregi de conversatie, nopti in care sa fiu tinuta in brate, mangaiata si sarutata cu patos, iubire, inocenta si pasiune adunate intr-o singura atingere. Vroiam sa ma aventurez pe taramul iubirii irationale, de neimaginat, sa adorm si sa ma trezesc in bratele cuiva. Am vrut sa mi se spuna "te iubesc".

     Am vrut multe. Si pe masura ce mi se indeplineau dorintele, apareau altele, mai simple sau mai complexe. Acum, inima mea nu mai bate atat de puternic, obrajii nu-mi mai ard la zambetul nimanui, nu mai simt amintirea vreunui sarut. Dar a venit timpul sa-mi doresc un "sunt aici". Si sa vad niste lacrimi care vor cadea pe fruntea mea. Da, omul e cel mai sincer atunci cand plage.
     A venit vremea sa cred ca cea mai mare si importanta afirmatie spusa de un barbat unei femei este "Dance me to the end of love"

Ai putea sa ma iubesti

                                Acum, sunt incolora
                                inodora sau insipida.
                                Nu imi poti spune
                                cum miros, ce gust am
                                sau ce culoare ai vrea
                                sa fiu
                                Nu ma mai poti picta
                                azi negru, maine rosu
                                poimaine alb.
                                Nu voi mai fi ba dulce,
                                ba amara pentru ca
                                asa imi ceri, nu voi
                                mai mirosi a vanilie
                                sau a lacrimioare.
                                Niciodata pentru tine.
                                Nu mai poti face asta
                                pentru ca nu mai ai cum,
                                pentru ca totul s-a epuizat.
                                Insa, exista un singur lucru
                                pe care l-ai putea face
                                si acesta, numai daca vrei.

                                Ai putea sa ma iubesti.

I live on Love Street

    Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
   Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
   Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui  in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
   Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.

White Nights

        Se aud in noapte care trase
        peste pietrisul sarac.
        Si nu mi-e frica,
        gandul la tine iar ma poarta,
        iar ma cuibaresc in bratele tale imaginare.
        Trupul tau e atat de fierbinte, il simt !
        chiar si fara sa existe langa mine.
        Nu e cine sa ma aline, pentru ca
        nu e.
        Numai amintirea dureroasa
        si imaginatia mea bogata ma mai scapa
        de framantatul dor de tine.
        Esti aproape cu sufletul, ma cuprinzi
        strans si soptesti ceva,
        ceva ce nu aud si nu inteleg.
        Sunt numai pentru atingerea ta.
        Care ma face sa aburesc ca o paine calda.
        Uneori am impresia ca pot fi fericita
        numai cu asta.
        Si astept lasarea serii peste tot ce ne-nconjoara
        ca sa te mai pot strange, saruta si mirosii,
        ca sa-mi mai las inca o lacrima pe pieptul tau.
        Asa e in fiecare noapte.
        Strang perna in brate si te visez altfel decat
        o faceam in noaptea precedenta.
        Insa, imi lipsesti tu cu adevarat,
        cu a ta caldura in brate si in buze
        pe gatul meu, cu mana in parul tau adevarat.
        Imi lipsesti. Si cu acest lucru simt
        ca lipseste o parte din mine, din
        ceea ce ar trebui sa fiu EU.
        Sunt incompleta.
        Sunt fara tine, fara de tine, de mine,
        de noi, de tine, de mine, de noi....






     

Un NU din adancuri

 

       Am spus de multe ori prea repede "te iubesc". Si prea usor. Ma intreb de ce am facut asta. Oare am simtit cu adevarat? Acum, daca privesc in urma, cred ca nu am iubit, cred ca au fost doar momente in care credeam ca iubesc, dar nu era "pe bune". M-a pacalit ceea ce simteam, m-a facut sa cred altceva, m-a amagit. Dar nu m-a amagit mult...pana sa imi dau seama ca NU. Si acel NU nu era un moft de-al meu, era un NU venit din adancul sufletului. Mi-am amintit de un citat care apartine lui Haruki Murakami, care suna cam asa : " Sufletul nostru e ca o fantana adanca. Nu ne putem da seama  ce se afla in ea decat dupa lucrurile care mai ies la suprafata din cand in cand. ".
     Acel NU, de fapt acele NU-uri au iesit dintr-o data la suprafata sufletului meu, atunci cand nu ma asteptam. Si mi-am dat seama ca de fapt ele au existat dintotdeauna, numai ca erau ascunse, nu era nimeni care sa le vada, sa le simta. Stateau pitite in mine, si  nu stiam de existenta lor, nu le simteam. Pana intr-o zi cand s-a hotarat unul din ele sa "iasa" si sa ma intampine. La inceput nu stiam ce era, nu intelegeam. Credeam ca sunt eu, ca am luat-o razna...tot staruia. Mi-am dat seama apoi, era un NU. Un NU care anula acel "te iubesc", care il facea sa para o minciuna, non-existent.  Asa am mers mai departe...am mai zis "te iubesc" fara sa stiu exact de ce, chiar daca imi siroie o multitudine de idei prin minte cu privire la acest motiv. Poate pentru ca a zis el, poate pentru ca vroiam sa impresionez, poate pentru ca ceea ce simteam credeam ca e iubire. Dar nu, iubirea tine, pentru iubire nu exista NU. Si mereu au aparut NU-uri, mai devreme sau mai tarziu. Ar fi trebuit sa iasa toata odata la suprafata, pentru ca ma ameteau. Si pentru ca ar trebui sa existe un singur om pentru care sa nu avem NU, asa ne-ar fi mult mai usor sa il recunoastem, avand sufletul golit de NU-uri.

     Mi-am dat seama ca totul e un test, noi, oamenii, iubim cu conditii, chiar daca nu ne dam seama de acest lucru.

    Regret ca nu stiu ce inseamna a iubi. Am citit despre asta in multe carti, pe buzele oamenilor care si-au deschis sufletul. Dar degeaba, nu stiu nimic, nu stiu ce presupune a iubi. Nu stiu de ce e nevoie pentru acel mare DA iesit la suprafata, dar pentru totdeauna, fara vreun moment de intrebare.

Avem nevoie...

Uneori avem nevoie sa ne privim in ochi mai mult decat o facem de obicei, pentru a sesiza ca ochii sunt usa catre multe dintre camerele sufletului si a mintii noastre. In acest fel, poate vom sti unde sa gasim niste raspunsuri atunci cand le cautam.

Uneori avem nevoie sa ne zambim unul altuia fara vreun motiv anume, si asta pentru ca, desi e atat de usor si de benefic sa zambim, atat de greu o facem si atat de rar. Avem nevoie de zambetele celorlalti, e ca si o incurajare, ca si cum am spune ca putem trece peste orice.

Uneori avem nevoie de cuvinte dure venite din partea celor dragi, pentru ca, desi ne pot rani, pot insemna si o legatura fara nicio masca dintre doua persoane. Iar noi avem defecte, acest lucru facandu-ne atat de perfecti ca oameni. E bine cand un prieten te vede om. Avem nevoie pentru ca ne pot trezi la realitate.

Uneori avem nevoie de deceptii pentru a ne da seama ca viata nu inseamna numai satisfacerea dorintelor, bucurii, fericire, ci sunt incluse si dezamagirile, pierderile. Avem nevoie de aceasta pentru ca invatam in viitor cum sa ne comportam in anumite situatii, pe cine sa apreciem si, mai ales, pentru ca invatam sa apreciem.

Uneori avem nevoie sa ne prinda ploaia, sa dardaim in frig, sa stam nemancati un timp,  pentru ca atunci cand stam la caldura, cu hainele uscate si in sfarsit mancam, sa simtim, sa ne dam seama cat de placute pot fi aceste lucruri simple, care chiar daca ne sunt necesare, nu toti oamenii au parte de ele.

Avem nevoie de iubire si de afectiune pentru ca acestea sunt hrana sufletului nostru.