8 decembrie 2011

Avem nevoie...




Uneori avem nevoie sa ne privim in ochi mai mult decat o facem de obicei, pentru a sesiza ca ochii sunt usa catre multe dintre camerele sufletului si a mintii noastre. In acest fel, poate vom sti unde sa gasim niste raspunsuri atunci cand le cautam.
Uneori avem nevoie sa ne zambim unul altuia fara vreun motiv anume, si asta pentru ca, desi e atat de usor si de benefic sa zambim, atat de greu o facem si atat de rar. Avem nevoie de zambetele celorlalti, e ca si o incurajare, ca si cum am spune ca putem trece peste orice.
Uneori avem nevoie de cuvinte dure venite din partea celor dragi, pentru ca, desi ne pot rani, pot insemna si o legatura fara nicio masca dintre doua persoane. Iar noi avem defecte, acest lucru facandu-ne atat de perfecti ca oameni. E bine cand un prieten te vede om. Avem nevoie pentru ca ne pot trezi la realitate.
Uneori avem nevoie de deceptii pentru a ne da seama ca viata nu inseamna numai satisfacerea dorintelor, bucurii, fericire, ci sunt incluse si dezamagirile, pierderile. Avem nevoie de aceasta pentru ca invatam in viitor cum sa ne comportam in anumite situatii, pe cine sa apreciem si, mai ales, pentru ca invatam sa apreciem.
Uneori avem nevoie sa ne prinda ploaia, sa dardaim in frig, sa stam nemancati un timp,  pentru ca atunci cand stam la caldura, cu hainele uscate si in sfarsit mancam, sa simtim, sa ne dam seama cat de placute pot fi aceste lucruri simple, care chiar daca ne sunt necesare, nu toti oamenii au parte de ele.
Avem nevoie de iubire si de afectiune pentru ca acestea sunt hrana sufletului nostru.

20 iulie 2011

Necuvintele



  Rar se intampla sa ma impresioneze o poezie atat de tare cum a facut-o Necuvintele, a lui Nichita Stanescu. Citeste si simte!

Necuvintele

El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti.
El a intins spre mine o ramura ca un brat
Eu am intins spre el bratul ca o ramura.
El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un mar.
Eu am inclinat spre el umarul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele.
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El
un om singur.
 
Nichita Stanescu

15 iulie 2011

Despre ambitie

   Ce fiinte stranii suntem noi, oamenii. Pe cei mai multi dintre noi factorii externi negativi, cum ar fi saracia, o familie destramata, societatea care promoveaza nonvalori, tara care se duce de rapa, ne face sa fim tot mai ambitiosi, sa ne dorim sa cunoastem cat mai multe lucruri, sa avem o cultura bogata. In tara in care traim, a avea cultura si cunostiinte diversificate inseamna putere. Insa, nu neaparat o putere ca cea a presedintelui nostru (stim cu totii ca nu e un om prea inteligent), ci o putere care ne ajuta sa cunoastem adevarul, realitatea si care e un zid in calea celor care incearca sa ne destrame.
  Cum spuneam, e straniu ca dorinta de cunoastere se gaseste cel mai mult la cei care simt anumite lipsuri si cred ca isi pot obtine siguranta invatand. Chiar daca exista, sunt putini tineri care provin din familii instarite si care sunt la fel de ambitiosi. De obicei, copiii `de bani gata` nu simt problemele care ne inconjoara pe fiecare pentru ca sunt rasfatati in mod excesiv, de multe ori cu ceea ce un om ar trebui sa obtina prin propriile puteri. Parintii nu isi dau seama sau refuza sa creada ca e o greseala sa le ofere totul pe tava, fara a le pretinde sa invete pentru a avea o ceritudine ca merita totul. Avand tot ce si-ar putea dori, chiar si viitorul asigurat, nefiind nevoiti sa invete si sa se pregateasca pentru a obtine o slujba, majoritatea tinerilor de acest fel sunt nepasatori in fata scolii, rad daca le spune cineva sa citeasca o carte. Cu alte cuvinte, sunt lipsiti de orice ambitie, pentru ca, de fapt, nu au pentru ce sa fie ambitiosi. Parintii cretini s-au ocupat de acest lucru, sa isi creasca copiii in asa fel incat sa ajunga nonvalori.
   Si asa se duce totul de rapa...
   Partea buna e ca exista tineri care isi doresc sa aiba propria identitate, pe care o obtin in urma a tot ce au facut pentru ei, in urma muncii si culturii lor. Nu e bucurie mai mare decat sa obtii ceva pentru care ai luptat, si, cel mai important, pe care il meriti.
  Sunt multumita de situatia pe care o am, sunt multumita ca nu am fost si nu sunt rasfatata pana peste cap. Probabil ca daca as fi avut totul fara nici o grija, as fi fost si eu una dintre fetele superficiale care nu au nici un gand despre viitor, nimic care sa le faca sa traiasca.

12 iulie 2011

Au trecut pe langa mine...

   Intr-o zi, am asteptat cateva ore intr-o statie de autobuz. In tot acest timp, am inceput sa observ oamenii care treceau. Si i-am observat. Se pare ca suntem pe categorii. Insa, categorii dictate de imbracaminte, atitudine, mers si....ochi ( privire).
   Am vazut oamenii macinati de griji si probleme, care pareau ca merg pe strada fara sa stie care le era destinatia. Desi unii aveau un zambet sters pe buze, ochii spuneau altceva. Cat compatimesc acei ochi...tulburi, dar nu reci, adanci si intunecati ca o fantana. Care e povestea lor? Trebuie sa fie o poveste, pentru ca acei oameni, conform varstei, erau trecuti prin viata, au infruntat-o sau macar au incercat. Dar nu am aflat nimic, oamenii aceia doar au trecut pe langa mine...
  Apoi, au fost baietii cu parul valvoi sau lung, prins in coada, cu tricourile negre, cu vreo trupa rock pe ele, cu castiile in urechi sau pe urechi. Acestia par a fi indiferenti la tot ce ii inconjoara, insa o anumita atitudine pe care o au cand merg pe strada, posibil sa fie involuntara, ii cam da de gol. Ii da de gol pentru ca nu sunt ei, muzica le-a dat acea atitudine. Pentru unii, muzica este o atitudine. Sa fie asa? Nu stiu, nu am aflat nimic. Oamenii aceia doar au trecut pe langa mine.
   Mai exista o categorie de oameni pentru care muzica este infatisare si atitudine: rapperii....pantalonii largi, care aproape cad dupa ei, sapcile mari, tricourile largi cu weed. Ma intreb de ce? A, da! Stim ca suntem diferiti si vrem sa aratam acest lucru. Insa nimeni nu mi-a confirmat teoria. Oamenii aceia doar au trecut pe langa mine.
   Din pacate, am vazut multe fete care tipa, fara sa scoata un sunet, dupa atentie sau poate dupa ajutor. Haine indecente, machiaj strident, sprancene tatuate, frumusete acoperita, stricata cu ceea ce s-a vrut a fi infrumusetare. Frumusetea lor e ascunsa... Am vrut sa stie acest lucru, insa fetele acelea doar au trecut pe langa mine.
   Printre cei care reusesc sa ma faca sa zambesc sunt batranii, indeosebi doamnele in varsta, care, prin felul in care se imbraca, ne demontreaza ca nu intotdeauna timpul le schimba pe toate, ci noi avem puterea sa mentinem orice tinde sa paleasca. Femeile acelea doar au trecut pe langa mine, insa m-au invatat acest lucru.
   Mda, cei mai interesanti sunt baietii/ barbatii androgini. Barbatii androgini au zambet de copii, ochii precum femeile, iar mersul lor nu apartine niciunuia dintre sexe, la fel si corpul. Cred ca e datorita ochilor faptul ca mereu am avut senzatia ca acesti barbati sunt foarte sensibili, boemi si misteriosi. In acea zi, nu am aflat daca e asa, pentru ca androginii doar au trecut pe langa mine. Insa, ceea ce credeam s-a adeverit. Androginii pe care i-am cunoscut sunt asa cum i-am vazut pe strada.
   Privesc oamenii care asteapta tramvaiul, care trec pe langa mine si imi vorbesc, nu prin cuvinte, ci prin trupul si ochii lor. Aratam atat de diferit, vrem sa fim cat mai originali, si da, e un lucru normal. Ar fi o plictiseala covarsitoare daca am arata la fel, daca ne-a imbraca la fel. Insa, cu toate diferentele pe care le avem si le aratam unii altora, suntem aceiasi care au fost si aceiasi care vor fi. Avem dorinte si temeri similare. Toti ne punem prin ceea ce facem aceiasi intrebare, si anume Cine suntem?. Toti cautam acelasi lucru prin tot ce facem, Fericirea. Toti suntem oameni.

9 iulie 2011

Viitor

   De fiecare data cand ma gandesc la viitor, imi apare un zambet in minte, care zboara in ochii mei, apoi pe fata mea. Viitorul ma face sa zambesc. Faptul ca nu il cunosc, ca imi este complet misterios, ca nu pot face nimic pentru a-l dezlega in afara de a-l astepta in timp ce-mi traiesc viata ma face sa zambesc.
   E ciudat! Necunoscutul ne da mult de furca. Zilnic, uneori fara sa vrem, cream scenarii pentru viata nostra pe care inca nu o cunoastem. Ne gandim, ne intrebam ce va fi, cum vom fi? Suntem tot mai staruitori in a afla ceva ce nu putem sti acum. Pana la urma ne dam seama ca pur si simplu viata noastra se va derula ca un proces normal, intr-o ordine cronologica. Se va ivi mereu fara sa tina cont de nevoile noastre, fara sa aiba nevoie de ajutorul sau de insistentele noastre.
  Totusi, bucuria mea se datoreaza faptului ca nu stiu ce va fi. Insa, stiu sigur ca viata mea nu va ramane la fel, va fi complet transformata, fara ca eu sa stiu ce si cum. Tot ce pot face este sa imi imaginez. Faptul ca tanjesc dupa viitor este un motiv pentru care vreau sa traiesc.
  Am auzit parinti, bunici spunandu-le copiilor lor sa se tina cu dintii de scoala, pentru ca numai asa isi vor face un viitor. Sa fie adevarat? Viitorul nostru este modelat de faptul ca ne straduim si ne facem o cariera? Nu cred. Ne dorim, avem ambitii sa devenim cat mai inteligenti, sa avem o functie inalta si sa fim respectati. Dar faptul ca invatam, citim, suntem ambitiosi si constiinciosi nu garanteaza un viitor stralucit. Lucruri se vor intampla, oameni vor aparea in viata noastra care ne pot schimba cursul vietii si orice perceptii pe care le avem despre tot. Cu alte cuvinte, roata vietii se poate si se va intoarce.
   Cat de adevarat mi se pare ce a zis Nicholas Sparks:
 
Uneori viitorul este dictat de ceea ce suntem, nu de ceea ce vrem noi sa fim.
    Suntem precum apa care curge la vale: repezi, galagiosi, neinfricati. Mergem intr-o directie spre viitorul nostru pana cand ne izbim de ceva care ne forteaza sa gasim un curs nou.

8 iulie 2011

Dovada de maturitate



  Aud oameni spunandu-si unii altora ca sunt copilarosi, ca ar trebui sa se maturizeze. Curios este ca acestia observa si isi spun aceste lucruri numai cand sunt nemultumiti unii de altii. Nu cred ca doi oameni in momentele in care isi impartasec bucurii vor spune unul catre celalalt ca le lipseste maturitatea. De fapt, lipsa maturitatii este vazuta de catre ceilalti doar in momentele de dificultate ale vietii cand omul in cauza nu actioneaza sau nu gandeste cum trebuie. In alte momente mai fericite, lipsa de maturitate, este inexistenta, iar copiii din noi sunt vazuti ca fiind adorabili si sarmanti.
   In astfel de momente ne intrebam care este canonul de maturitate, cine si de ce stabileste acest lucru?
   Unii oameni trag dupa ei mult timp din viata portiile de maturitate pe care le primim pe parcursul vietii. Probabil ca nu accepta sa le primeasca fiindca se tem de schimbare, de nou. Poate ca nu stiu cum sa o faca. Atunci au nevoie de ajutor, au nevoie de oameni care sa le arate calea spre ei, apoi ei vor putea ajunge la un nivel al maturitatii, un nivel pe care fiecare om il parcurge. Nu este un nivel standard, recunoscut in toata lumea, ci este un nivel pe care fiecare om il atinge in el insusi. Atunci apar dovezile de maturitate, pe care nu o aratam  in mod constient, ci se amesteca prin personalitatea noastra, de multe ori iesind la suprafata. Noi simtim schimbarea, ceilalti de asemenea.
  Mie mi s-a intamplat sa simt ca m-am maturizat si acest lucru a constat in faptul ca am vazut viata pe care o traiesc altfel decat o vedeam inainte. Acum vad viata poate nu mai frumoasa, dar mai usor de modelat. Adica simt ca pot trece peste unele obstacole, pot alege pe ce carare sa pasesc....pot alege ( aceasta e ideea) . Inainte nu simteam ca pot alege, inainte nici nu observam ca am mai multe sanse, ci o luam pe cea care mi se ivea, crezand ca acea sansa la a trai e tot ce exista pe aceasta lume. Nu spun ca acum ar fi usor. Chiar daca varsta m-ar contrazice, a trai nu inseamna doar respiratie, mancare, casa, haine si bani. E mai mult de atat. E complicat sa traiesti, dar e mai complicat sa nu sti cum sa o faci. Sunt constienta ca acum nu stiu realmente cum sa traiesc, dar inainte nu stiam ca pot trai.
   Pot trai si pot intelege....dovada de maturitate, in primul rand pentru mine. Daca nu va fi pentru ceilalti, cand mi se va reprosa ca ar cam fi cazul sa ma maturizez, pentru ca am in cap numai avionase, voi spune ca vreau sa traiesc inainte sa mor si poate voi oferi un zambet care va anula reprosul.

7 iulie 2011

Destin sau?


  Ne traim viata cum ne place sau cum putem. Incercam prin toate mijloacele sa ajungem la idealul suprem al omului, acela de a fi fericit. Unii oameni fac doar ceea ce ii incanta, ignorand faptul ca de multe ori ranesc oamenii din jur, in primul rand pe ei insisi. Altii trec prin viata avand ratiunea ca si ghid, isi ignora de multe ori inima fiindca considera ca nu e in masura de a lua cele mai bune decizii.
   In drumul nostru spre fericire intalnim numeroase obstacole peste care trecem, daca nu din prima, din a doua, a treia oara. Pana la urma, ajungem la destinatie. Deci, aflam cine suntem. Cum spune Radu de la Madame Hooligan Just what you own to be, you`ll be in the end.
   Dar oare viata este ceva ce am obtinut in urma felului in care am trait, in urma deciziilor pe care le-am luat. Cu alte cuvinte, noi ne facem viata sau ne este scrisa inca dinainte de a ne naste? E de vina destinul? Exista o forta supranaturala care hotaraste ce se petrece in viata omului?
   As vrea sa stiu...
   Uneori tind sa cred ca nimic nu este intamplator , asta pentru ca mi s-a intamplat ceva oarecum ciudat, care m-a facut sa ma gandesc la aceste aspecte, la faptul ca fiecare clipa din viata noastra este dinainte stabilita. Obisnuiesc sa merg des la biblioteca scolii. Nu imprumut mereu carti, mai mult ma uit la titluri si planuiesc pe care sa le citesc in continuare. De mult timp am vrut sa citesc Doctor Faustus de Thomas Mann pentru ca am vazut un interviu cu Mircea Cartarescu in care spunea ca aceasta carte a fost preferata lui in timpul adolescentei. Binenteles ca mi-a starnit curiozitatea simpatia scriitorului pentru acesta carte. Mi-am zis ca trebuie sa o citesc si eu. Insa a trecut ceva timp pana sa o caut la biblioteca, iar atunci nu credeam ca o voi gasi pentru ca nu o mai vazusem. De un an si jumatate nici urma de Doctor Faustus. Dar sa vezi cum e viata asta...Am intrat in biblioteca, mi-am aruncat ochii pe rafturi si am vazut-o, chiar daca nu am vazut pe scria pe cotor, pentru ca eram la o distanta considerabila. Am stiut ca e ea, ca e Doctor Faustus. Si era ea. Imediat am luat-o dupa raft si i-am privit coperta. Unde era de atata timp? Eu nu am vazut-o. Apoi, mi-am zis ca trebuie sa o citesc, pentru ca nu e o coincidenta si nici intamplarea nu a facut ca eu sa vad acel interviu si sa aflu de aceasta carte, ci pur si simplu asa a trebuit sa se intample. E ironic, insa nu am reusit sa termin cartea. A fost prea dificil de parcurs. Insa nu am renuntat sa o citesc ( fiecare carte merita o sansa). Astept doar momentul potrivit...
   Deci, suntem noi raspunzatori de viata noastra sau asa ne-a fost data, cum spune batrana din Moara cu noroc? Suntem noi sau e destinul?