Se afișează postările cu eticheta Sasebo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sasebo. Afișați toate postările

4 ianuarie 2014

Lumina


Ce ingrozitor mai e 
cand nu stii din care lume vrei
sa faci parte.
Nu te intelegi cu inima ta
de nicio culoare, de 
cand vara nu mai e vara
si sentimentele nu te
mai trosnesc.
Nu mai trosnesc nici lemnele
in soba, nu mai asteapta
niciun copil plangand
sa-ti simta sanul-
-pulbere de hrana-

De-ai stii ce te-ar putea
bucura mai mult de o ora,
de-ai intelege ce inseamna
divin pentru umanitate
Ai alege calea sufletului
tau pur, te-ai aprinde ca 
o stea in cadere. 
Te-ai lumina.

Asa, alegi sa existi intr-un
fel care inseamna
doua secunde pentru Dumnezeu.

30 decembrie 2013

You and I


Nu poti sa spui ca nu am incercat
zi dupa zi sa ne iubim cu-adevarat.
cu vorbe sacre si tineri de mana,
pe care nimeni nu putea sa le rapuna.
Nici lacrimile de vara tarzie
care-ti faceau draga privire sa-nvie.

 Totul era pentru mine. Ca eu
sa retin acel chip colosal, 
si din privelistea brazilor, si dintr-un 
nor abisal.
Sa ma gandesc intruna la acel verde fatal...

Stiu, nu e nimeni vinovat, 
pentru ca noi am incercat, 
am incercat...

Sa cucerim intreg pamantul, 
sa cucerim si gandul....
sa numaram fire de nisip si picuri de ploaie
cu randul.

Nu poti sa spui ca nu am incercat
sa ne iubim cu-adevarat!

25 decembrie 2013

Intampla-te



     Imi place sa ma intamplu. Sunt atatea momente in care renunt la logica si incetez sa mai caut o explicatie cu privire la propria-mi existenta. Desi sunt constienta ca alegerile pe care le fac ma definesc, vreau sa cred ca intamplarile din viata mea isi urmeaza cursul, fara ca eu sa pot interveni. Sau poate ca sunt obosita, si nu mai vreau sa o iau mereu de la capat, sa incerc sa contruiesc un alt zid in jurul meu, dupa ce s-a destramat precedentul. Cine ar fi crezut ca o decizie care pare interesanta e de fapt una luata din pura necesitate?
   
      Dar ce noroc, mie chiar imi place sa ma intamplu. Pot sa te cunosc si in secunda urmatoare sa te gasesc fermecator, sa ma indragostesc cat ai zice peste si sa recunosc acest lucru, pentru ca pur si simplu asa s-a intamplat. Pot sa am de invatat cat pentru 10 sesiuni, as iesi sa ma plimb la 12 noaptea, doar pentru ca am ales sa fiu spontana. Pot sa plec in alt oras ca sa ne intamplam impreuna, sau pot sa te astept pana cand nu mai pot sa te astept. O sa te iubesc pana cand ceea ce ne-a legat va disparea, sa stii asta. Nu te voi constrange in legatura cu nimic, tot ce tine de tine va fi alegerea ta, vei spune si vei face ceea ce doresti, fara implicarea fricii, fara vreo privire sau vorba dezolanta din partea mea. Eu ma intamplu, nu uita. Daca vrei sa pleci, esti liber sa pleci, la fel cum "ai fost liber sa nu vii". Nu voi incerca sa te opresc, pentru ca eu ma intamplu. Si daca ai plecat, nu voi privi in urma ta cu regrete, stiu ca viata mi-a pregatit alte intamplari "intamplatoare" carora trebuie sa le fac fata.

     Da, nu mai pot sa contruiesc ziduri care se prabusesc la prima rafala de vant. Am ales sa fiu inconjurata de iarba, pe care am lasat-o sa creasca. Macar ea nu se prabuseste. Daca vrei sa ne intamplam, intampla-te!

19 decembrie 2013

Suntem coautori...


Suntem coautori a unei imperfecte opere,
care nu ne mai transmite nimic si
nu ne mai misca simturile cum obisnuia.
Dar e muza noastra, nu putem fara ea,
datorita ei existam impreuna, desi trisam
timpul numai ca sa i-l acordam Ei.
O respiram si suntem dependenti de ea
la fel ca si o caprioara care bea cu patos
apa rece de la izvorul din mijlocul padurii.

Ne-am unit si am creat amintiri memorabile,
ganduri palpabile si am scorminit pana
la sange dupa gesturi care au fost demult
uitate. Le-am adus pe lume cu greu,
le-am pierdut pe drum, am plans si ne-am
batut pentru ele, fara sa intelegem ca
sunt ale noastre si nimeni nu poate atenta
la ele, nu ni le poate lua.

Nu intelegem de ce continuam, insa
stim sigur ca nu ne putem opri din
amagitorul obicei care a devenit viata noastra.
Functionam in acest fel numai impreuna,
niciodata separati.
Desi te schimb de mai multe ori pe an,
ramai in aceeasi masura puternic si fragil.
Iar eu, desi ma schimb odata cu trecerea
timpului, sunt aceeasi inocenta.

Suntem impreuna ca sa nu il lasam sa moara!

15 decembrie 2013

Porunca a IV-a


     Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea s-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.


Odihna activa de duminica: sfanta spalare a masinii in fata blocului. Batut covoare. Munca benevola pe spatiul verde din fata blocului. Operatiunea graturul cu mici, fleici si cat mai mult fum, plus muzica la combina stereo. Activitati la proprietatea de la tara- in gradina, la vie sau reparatii sau imbunatatiri ale casei. Pescuit sportiv, vanatoare, iahting, lectii de conducere auto, scandaluri cu vecinii. Chefuri. Accidente de masina. Chefuri. Tot chefuri.
Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008
     

11 decembrie 2013

Porunca a III-a


     Sa nu iei in desert Numele Domnului, Dumnezeului tau; caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua in desert Numele Lui.

Literal vorbind, deserturile sunt pline de cei care au luat cu ei numele Domnului, care n-a lasat nepedepsita aceasta indrazneala. In intelesul acestei porunci se ascund cosmaruri si tragedii altfel inexplicabile. Gogol pune pe foc manuscrisul celui de-al doilea volum din Suflete moarte, dupa ce si-a permis sa se joace de-a Dumnezeu in primul. Kafka cere cu limba de moarte sa i se arda manuscrisele, iar aceasta ultima dorinta nu-i este indeplinita. La Bucuresti, dupa 1989, personajele cele mai reprezentative ale regimului comunist, depozitate in Mausoleul Eternitatii din Parcul Carol, isi pierd acest loc de veci. Iar pe aleea ateilor din cimitirul Sf. Vineri, vechile placi comemorative tovarasesti sunt inlocuite una cate una de cruci cu inscriptii involuntar ironice.
     
         Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

10 decembrie 2013

Forever Yours


Fare the well, little broken heart
Downcast eyes, lifetime loneliness

Whatever walks in my heart, will walk alone...

Constant longing for the perfect soul
Unwashed scenery forever gone

Whatever walks in my heart, will walk alone...

No love left in me, no eyes to see the heaven besides me
My time is yet to come, so I`ll be forever yours

Whatever walks in my heart, will walk alone...


Nightwish- Forever Yours

8 decembrie 2013

Porunca a II-a


     Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor  care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii pana la al treilea si al patrulea neam al celor ce Ma urasc, si Ma indur pana la al miilea neam de cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.



     Un fotograf de presa, pasionat de instantanee, se bucura de reputatia sinistra ca i-a surprins chiar in clipa in care isi dadeau ultima suflare pe oamenii ale caror poze ar putea fi avantajos vandute ziarelor. Toata lumea il detesta pentru aceasta fixatie. Totusi, pozele lui, care provoaca scandaluri de impietate, apar pe primele pagini ale ziarelor. Pozar de morga si de cimitir, el dicteaza ierarhiile la bursa eternelor regrete. Si tot el ii descumpaneste pe fotografii care se tin dupa el, incercand sa-i fure arta sinistra de vanator al ultimei imagini posibile. Cand ceilalti se inghesuie cu bliturile si pozeaza la foc automat, el isi permite sa rateze la inghesuiala. Ridica aparatul spre cer cu amandoua mainile si apasa pe declansator, in asteptarea instantaneului vietii sale.

       Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

7 decembrie 2013

Porunca I


     Eu sunt  Domnul, Dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei.
     Sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine.



     Ce poate fi mai simplu si mai definitiv decat aceasta porunca? Dupa o noapte vesel-agitata, un bucurestean intre doua varste, om de afaceri casatorit si la zi cu impozitele, le povesteste indispus prietenilor cu care a petrecut pana tarziu ca l-a pierdut pe Dumnezeu. Cum? Cand s-a trezit dimineata si a zis " Doamne, ce ma doare capul!", in loc sa se simta ceva mai impacat cu durerea lui, ca in alte dati, i-a trecut brusc migrena. Imediat, insa, a avut o criza de singuratate care l-a facut sa transpire. O singuratate, ca un inceput de amnezie: cand isi spunea "Doamne, ce-i cu mine?" nu simtea nici macar o urma de vinovatie si nimic din semnele de dureroasa suparare si de treptata ingaduinta pe care El i le aratase pana atunci. A inteles ce i se intamplase de-abia dupa vreun an: tot incercand sa-si regaseasca migrenele matinale de dupa noptile petrecute cu prietenii, l-a lovit o masina care i-a spart capul si i-a rupt cateva coaste. Fusese, nu se indoia omul la zi cu impozitele, o incercare din partea Lui, care-i daduse inapoi insutit suferinta, multumit ca in acel an de absenta el nu incetase sa-l caute.

      Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

1 decembrie 2013

Mizerabilii


     In fiecare zi ii vad. Chiar si atunci cand ploua, sau cand e ger. Stau in acelasi loc. Privirea le e aceeasi, pierduta in timpuri demult apuse, si care nu mai cauta sprijin, compatimire sau o vorba buna, nici macar un cuvant batjocoritor. Nu poti sa te apropii pentru ca un miros persistent de stricaciune te scoate din minti, te obliga sa pleci grabit cu capul plecat, fara sa mai apuci sa gandesti, mireasma lor e atat de dureroasa incat iti impietreste creierul. Chiar si asa, nu poti sa nu le arunci o privire. Ti se face mila, fara sa intelegi exact care este motivul, doar situatia actuala este pura consecinta a faptelor din trecut. Dar ceva te face sa inghiti in sec si poate sa iei la rand toate intrebarile existentiale care nu iti dadeau pace candva. De ce exista atata nedreptate in lume? Sau...de ce trebuie sa existe durere?
     Nasul le este rosu, habar n-ai daca de la bautura sau frig, iar mainile-s batatorite pe ambele fete. O baie n-au mai facut din preistorie, iar maciuca de sub caciula cu siguranta n-a mai vazut lumina zilei de mult. Barba au toti, haine au toti, cate o plasa cu lucruri au toti. Parca-s iesiti din canale. Usor, ai impresia ca esti in lumea Mizerabililor descrisa de Victor Hugo. Si totusi, vezi o tristete in ochii tuturor. Fiecare sta pe cate o banca, care ajunge sa fie totul: scaun, canapea, banca din parc, pat, iarba proaspata si izvor de vise. Chiar, oamenii astia mai au speranta? Locuinta lor e in fata liceului de muzica, de unde aud in fiecare zi glasul dorintelor care vor sa devina mari. Hmm, paradoxal.
     Habar n-ai ce vorbesc intre ei, nu intelegi nimic. Nu stii ce vor sa-ti spuna, pentru ca nu mai stai sa asculti, pleci stupefiat. Ciudatenie, de parca ar fi niste extraterestrii, fugi de ei mai rau ca de cei care te abordeaza pe strada sa iti vanda detergent la pret redus. Oare n-au avut familie, sotie, copii...o locuinta?  Un caine si o biblioteca? Ceva s-a intamplat, si nu poate fi doar alcoolul, citesti in privirile lor groaza si durere, desi la prima vedere nu citesti nimic. Unul incerca sa prinda un post de radio la nu stiu ce aparat de pe vremea bunicului, si se mandrea nevoie mare, altul manca fara chef un covrig cumparat din banii unuia caruia poate i s-a facut mila, iar altlul era la pamant si nu dadea semne ca ar vrea sa se ridice. Toata lumea trecea pe langa ei de parca ar fi fost invizibili. Nimeni nu da doi bani pe cel care doarme iernile pe o banca si se acopera cu zapada, care are toate sansele sa fie gasit inghetat. Nu conteaza, doar au si cei de la medicina nevoie de alte cadavre pe care se le studieze. Nu putem decat sa spunem cu un oftat ca asta-i viata, si sa mergem mai departe!

  E 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei. Pentru multi nu inseamna nimic. E doar o zi de duminica in care dormi, citesti, iesi in oras si lenevesti, sau o alta zi careia i-ai supravietuit.










25 noiembrie 2013

Ganduri


     " Cred ca deosebirea este ca Mary a mea stie ca va trai vesnic, ca va trece din viata asta intr-o alta viata cu aceeasi usurinta cu care paseste din somn in trezie. Stie asta cu tot trupul ei, o stie atat de profund, incat nici nu-si mai pune vreo problema, asa cum nu se gandeste ca respira. Are, astfel, timp de dormit, timp de odihna si ragazul de a inceta sa mai existe pentru scurta vreme.
      Pe de alta parte, stiu, prin mijlocirea oaselor si tesuturilor mele, ca intr-o zi, mai curand sau mai tarziu, voi inceta sa traiesc, si de aceea lup impotriva somnului si totodata il chem, incerc sa-l ademenesc sa vina. Clipa in care adorm inseamna pentru mine o cumplita ruptura, o suferinta. O stiu, pentru ca ma trezesc chiar in clipa in care adorm, stapanit de o durere apasatoare. Iar dupa ce adorm, incep sa fiu foarte ocupat. Visele mele nu sunt decat problemele zilei precedente, 
transfigurate pana la absurd, ca niste oameni care topaie, impodobiti cu coarne si masti de animale."

                                                                  Iarna vrajbei noastre- John Steinbeck

     Inainte de culcare. Atunci cand esti in pat, cand e lumina stinsa si cand ochii iti sunt impaienjeniti. Atunci iti trece ziua prin sita ratiunii si te gandesti la ceea ce ai facut, ai zis sau ai vrea sa faci. De obicei, te culci cu regrete, pentru ca nu ai sunat-o pe mama, iar cu tata n-ai mai vorbit de ceva timp, nu iti da pace infarctul vecinului si ai in minte imaginea copiilor care bocesc la sicriul lui. Te gandesti ca ai face bine sa mai dai din cand in cand pe la bunica, ca e femeie batrana si nu stii cand se duce, chiar daca nu sunteti tocmai in cele mai bune relatii. Vezi tu, ai o datorie fata de unii oameni, care e de fapt o datorie fata de tine insuti. Si tot atunci, ajungi la concluzia ca traiesti degeaba si ca nu ai facut nimic toata ziua care sa ajute la dezvoltarea ta personala, stii ca esti nevoit sa te maturizezi naibii, doar n-o sa traiesti toata viata pe spatele parintilor, mai ales ca sunt vremurile care sunt, adica unele de toata jena. Nu mai merge asa, pe vremea lor erau deja o familie, cu responsabilitati. Ajungi sa iti pui cele mai stupide intrebari, esti si tu uimit de schimbarea drastica pe care viata te-a fortat sa o faci. Acum nu mai rezolvi nimic daca citesti o carte si visezi la ea o saptamana. Acum, ca sa intelegi o carte, trebuie mai intai sa citesti un om. Regulile s-au schimbat, nu mai exista sampanie pentru copii, nu atat de gustoasa, cel putin. Si chiar inainte sa adormi, ajungi la concluzia ca oamenii sunt extraordinar de imprevizibili, ca de fapt nu avem nicio legatura unul cu celalalt, inafara faptului ca am fi niste unelte cu care sapam pe unde putem ca sa dam de aur. Si fix inainte sa gasesti o solutie pentru superficialitate si alte insusiri care nu ne fac clasa, dar sunt existente...adormi, ajungi in lumea viselor. De unde o iei de la capat, dar fara sa-ti mai amintesti ceva. Dimineata e una ca oricare alta.
   














22 noiembrie 2013

Cum am devenit o inima


     Inainte sa fie plamadita, inima mea era un fir de suflet care salasluia  in pumnul unui copil. Un copilandru de opt ani care astepta nerabdator ora de "Creatie". Pentru inceput, fiecarui copil i s-a dat cate un fir de suflet, fiind atentionati sa nu le scape, fiindca au fost prinse cu greu. Firele de suflet erau mai rapide chiar decat libelulele.
     Primul pas spre "creare" era imblanzirea firului de suflet, apoi cresterea lui pentru a deveni un suflet care orice altul. Copiii erau lasati sa foloseasca propria metoda de imblanzire, in felul acesta profesorii puteau sa observe adancul personalitatii lor. Ceilalti pusti strangeau in pumn firul de suflet pana isi pierdea cunostiinta; alte fire erau dresate asemenea unui leu, prin lovituri atunci cand nu dadeau randament, iar cand ascultau erau rasplatite cu dulciuri. O fetita i-a pus muzica ambientala firului ei, acesta adormind imediat, doar era obosit dupa atatea nopti pierdute.
     Creatorul meu m-a imblanzit punandu-ma la piept, astfel incat ii simteam caldura pielii care m-a facut sa uit de "salbaticia" in care traiam. Momentul culminat a fost cand i-am auzit bataile inimii care vorbeau cu mine. Le simteam, le intelegeam si ma linisteau. Erau precum niste nimfe care ma atrageau in lumea lor prin frumusetea chipului si senzualitatea glasului. Imi amintesc ca tot ce doream era sa stau aproape de acea inima, a carei forma si continut nu o cunosteam, dar imi inducea cea mai pura senzatie, de liniste si crestere.
     " Candva, o sa fii si tu o inima!", imi spunea creatorul pusti. Afirmatia aceasta mi-a smuls primul zambet, iar in acest fel am devenit un suflet veridic, palpabil si "mare". Eram un suflet. Care dansa gratios printre alte suflete de copii. Am cunoscut fiecare mangaiere pe care  mi-o putea oferi un tanar crud, aflat la varsta ludicitatii; eram cea mai de pret jucarie intr-o lume plina de posibilitati.
     Dupa un timp, invataceilor li s-a cerut sa ne dea o forma finala, de inima, care mai apoi va ajunge sa se maturizeze singura. Singura indicatie a fost: "Pentru a ajunge inima, sufletul trebuie sa cunoasca cele mai puternice sentimente omenesti. " Ultimul lucru pe care mi-l amintesc in legatura cu parintele meu este sarutul lung, urmat de o lacrima si o usa inchisa. Lacrima m-a atins, apoi am ramas singur, in bezna, mult timp. In felul acesta, am cunoscut dragostea, durerea si singuratatea. Am capatat o alta forma si o alta puritate, devenind o inima.

     De atunci, inima mea continua sa creasca si sa se modifice, ca o bucata de aluat dintr-un cuptor incins.







12 noiembrie 2013

Ca un soare in luna decembrie


Toata lumea ma cauta
prin cele mai intunecate cotloane
sa imi arate ca visul nu
s-a sfarsit. Ba mai mult,
nici vis nu prea mai este.
Si abia asteapta sa imi puna
arii triste, sa ma intampine
cu muzica pe care m-am fortat
s-o uit. Oamenii astia vor 
sa-mi fure si ultima picatura 
de lacrima pe care sufletul meu 
ciopartit mai e in stare s-o produca.
Se hranesc cu obraji umezi
si cu inghitituri in sec.
Si imi invadeaza intimitatea,
imi vand iluminatori de inimi
pentru a ma lauda cu ea, 
insa nu vor decat sa-mi amintesc
ca am o inima goala si pala,
ca un soare in luna decembrie.
Pana si strazile comploteaza
impotriva fericirii mele, cu
frunzele cazute si adormite,
amintindu-mi de doua corpuri
adormite care plutesc in nimicnicia 
noptii. Trenurile si gara, zapada
si cafeaua amara imi rascolesc
simturile, iar si iar.
Lumea ma cauta; ma obliga
sa nu uit ceea ce urlu sa uit.






8 noiembrie 2013

Ceai si intrebari

Stau la masa cu mine
si ma intreb incotro
ma indrept.
Nu-mi raspund, desigur.
Dar eu continui sa pun
intrebari, crezand cu
ardoare ca intr-un final
voi incepe si eu sa raspund.
Numai ca ceaiul se raceste...

Ce vrei sa te faci cand 
o sa fii mare?
Ce planuri de viitor ai?
Ai de gand sa iubesti 
si tu, in final?
In final?

Nu raspund, sunt incapatanata.
Se pare ca mai e cale lunga 
pana ma voi maturiza.
Atunci poate vom avea si noi
prima noastra conversatie.
Sper sa fie despre fluturi. 
Imi plac fluturii, mereu
mi-au placut, doar ca celalalt
eu nu stie acest lucru.

Poate daca mai sta putin
si mai arunca doua-trei intrebari,
s-ar putea sa arunc si eu
doua-trei cuvinte.

Numai ca ceaiul s-a terminat...
si a plecat.











4 noiembrie 2013

Dancing Queen, Dancing Life



     Am fost intr-o seara la Dancing Queen, primul meu spectacol de balet. Am urmarit cu sufletul la gura fiecare miscare a balerinului, uneori uitam si sa respir. Pentru ca viata lui Freddie Mercury pe propria-i muzica m-a sensibilizat si emotionat, m-a facut sa-mi pun numeroase intrebari despre viata, despre cum ar trebui sa o traiesc.
     Ce imi este permis sa fac de fapt? Cand ar trebui sa ma opresc pentru a nu fi mult prea tarziu?

     Vezi tu, viata este un mister total, continuu, iar acest lucru ne face sa incercam cu o incapatanare si o ardoare de nedescris sa deslusim misterul, sa il cunoastem cat mai bine. Dorinta de a intelege viata pe care o traim este ceea ce ne tine simturile "aprinse", "treze", ne face constienti de ceea ce suntem si ceea ce incercam sa fim. Viata: TRECUT-PREZENT-VIITOR. Un profesor de la Universitate ne povestea ca romanii si grecii din Antichitate nu se gandeau la viitor, nu exista acest concept, tocmai pentru ca nu-l cunoasteau. Viitorul era sumbru, macabru. De necunoscut.

   Continuand cu Dancing Queen, pot spune ca nu sunt bune excesele, dar sunt permise experimentele. Apoi, nu te crede stapanul lumii pentru mai mult de cinci minute, pentru ca s-ar putea sa ti-o "iei pe coaja" rau de tot. E permis sa gusti mierea, dar atat. Doar sa o gusti. Viata e imposibil sa cunoscut dintr-o data, ar trebui sa incercam o experienta de cunoastere prin pasi mici, cu rabdare si atentie, cu urechile ciulite ca sa nu pierdem esentialul.

     Si totusi, viata ti se arata in deplinatatea ei atunci cand treci prin ea fortat, de parca te-ar brusca taras un calau prin bezna. Desi e mai neagra ca smoala, viata are reguli bine stabilite. Ce ciudat! Incercam sa cunoastem ceva dupa proprile-i reguli, dar pe care le aflam in urma unor esecuri.


25 octombrie 2013

Tristete cronica


     Sufar de o tristete cronica inca din ziua in care am primit primul sarut pe frunte, un sarut al "tristetii". Ai mei nu si-au dat seama ca sunt un copil trist, chiar daca semnele tristetii erau destul de proeminente. Imi placea sa stau cu batranii, sa ii ascult, sa ma las rasfatata. Apoi, cativa ani mai tarziu, am deschis prima carte si am ramas fascinata de obiectul in sine, desi nu stiam sa citesc. S-a creat o legatura intre mine si acel "lucru" total necunoscut, deoarece nu fusesem familiarizata cu el. Mirosul, forma, praful si culoarea imi intrasera in pori si imi deschisesera mintea spre noi orizonturi. De atunci, cartea mi-a ramas draga, i-a luat locul ursuletului de plus sau papusii, care ar fi trebuit sa fie preocuparea mea principala. In acea vreme, tristetea a atins un nou stadiu. Au incercat sa ma trateze impotriva ei prin cele mai puternice antibiotice spirituale care aveau gust de ciocolata.
     Am luptat cu boala mea obligandu-ma sa uit cine sunt si interzicandu-mi sa mai fac ce ma pasiona. Mama imi stergea in fiecare seara orgoliul cu un burete inmuiat in apa cu otet, iar de canceroasa tristete incerca sa scape ignorand-o.
     Nu a inteles nimeni ca mi-am format niste anticorpi deosebit de puternici care faceau fata presiunilor.

     Sunt bolnava! Boala mea se numeste tristete. Nu stiu in ce stadiu este, nu stiu daca are finalitate.Nu pot sa scap de ea, pot doar sa o tin in frau prin caldura si zambete. Chiar daca au existat momente si intamplari in viata mea care mi-au agravat boala, eu consider sa cred ca sunt pe calea cea buna.

23 octombrie 2013

Efectul nostru


Deschide usa, te rog
si lasa-ma sa ies din
inima mea fara sa privesc
in urma.
Lasa-ma sa intru in
inima ta, pe care nu o
cunosc si unde-mi va fi
mai cald.
Mi-e atat de frig aici,
am ajuns sa cunosc fiecare
coltisor in intunericul acesta orbitor.
Si totusi sa nu aflu nimic 
despre mine.
Deschide-mi poarta bratelor 
tale...
Ma voi strecura ca
un firicel de praf si te voi
incalzi si eu, la randul meu.

Stiu ca vrei asta.

" You and I`ve got what it takes
to make it, we won`t fake it."

18 octombrie 2013

Iubeste-ma-n octombrie...


Iubeste-ma-n octombrie, straino,

-Ca in noiembrie deja-i tarziu –
Fii pentru mine primavara iernii
Si eu o umbra, poate, c-o sa-ti fiu.

Alinta-ma în toamna desfranata,
Ce chiuie în aburi dulci de must –
Ca-n lumea asta, de putere beata,
Iubirea să nu para-un sentiment vetust.

Iubeste-ma cu teama si ardoare
Caci zguri de plumb rasar pe veac...
Fii elixir sperantei care moare –
Ca eu tristetii tale să-i fiu leac.

Apari duios din ceata ruginie,
Cu parul tau, de toamne ravasit,
Iubirea ta molcomă si tarzie
Sa-nvioreze sufletu-mi sfarsit.

... Iubeste-ma-n octombrie, straino,
Ca suntem fericiti sa ne mintim...
Prin pacla veacului pasind, hai, vino -
Amanti deplini să invatam să fim.

(Boris Ioachim)

16 octombrie 2013

Valoare stilistica


     Mi-a spus ca ii place privirea mea salbatica si plina de subinteles, care atinge inimi si taie respiratii, disloca ganduri si rugineste cuvinte. Care curenteaza trairi si ofera oxigen, hraneste zambete, incurajeaza lacrimi si descarcari, de parca ar fi curentul electric al sufletului omenesc. E genul de privire care se opreste in gatul celor care vine in contact cu ea, imi spunea. Privirea cu valoare stilistica. De-ar sti ca pentru orice frumusete candida si fragila exista un pret, ca nimeni nu se naste cu "aceea" stralucire. De-ar sti ca STRALUCIRE inseamna experienta, maturitare, rabdare, pierderi si castiguri. Ei bine, privirea mea s-a lustruit de-a lungul timpului cu lacrimi de roua, daca era dimineata, sau cu lacrimi amare, in cazul noptii. S-a aprofundat cu poezii, cu muzica de suflet si cu zambete, cu asteptari si cuvinte potrivite.

     I-am zis un singur lucru, acela ca privirea mea salbatica e de fapt una imblanzita.

10 octombrie 2013

Why worry?



Baby, I see this world has made you sad 
Some people can be bad 
The things they do the things they say

But baby, I'll wipe away those bitter tears 
I'll chase away those restless fears 
And turn your blue skies into gray 

Why worry 
There should be laughter after pain 
There should be sunshine after rain 
These things have always been the same 
So why worry now 
Why worry now 

Listen baby, when I get down I turn to you 
And you make sense of what I do 
And all the isn't hard is the same 

But baby, just when this world seems mean and cold 
Our love comes shinning red and gold 
And all the rest is by the way 

Why worry 
There should be laughter after pain 
There should be sunshine after rain 
These things have always been the same 
So why worry now 
Why worry now 


Dire Straits- Why Worry